Grijile lumești și vocația divină a omului

Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33 

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. 

Textul evanghelic din Duminica a 3-a după Rusalii este simplu și clar. El prezintă reperele conduitei pe care omul trebuie să și le însușească în vederea împlinirii vocației pe care Dumnezeu i-a dăruit-o prin creație. Nu este vorba de observarea unor reguli sau norme minuțioase, așa cum erau cele configurate de sofisticata mentalitate religioasă păgână, în care străduința acumulării bunăstării materiale era adesea invocată drept un comandament în vederea conservării existenței pământești și a dobândirii unei incerte satis­facții postume. Dimpotrivă, Mântuitorul subliniază importanța conștientizării țintei ultime spre care omul este chemat, anume Împărăția cerurilor, și modelarea vieții în funcție de acest scop. Iar aceasta nu pentru că lucrurile practice sau mărunte ar fi sau ar părea lipsite de importanță, ci pentru că ierarhia autentică a preocupărilor omului trebuie să fie conformă chemării și poziției lui de rege al creației și preot al întregului univers.

Criteriile creștine ale raportării la grijile lumii: teodiceea și Împărăția cerurilor

Ar părea că nimic nu poate denatura limpezimea paradigmatică a acestei pericope evanghelice și logica ei interioară. Și totuși, eșecurile istorice, personale și comunitare ale umanității creștine au fost cauzate aproape în totalitate de refuzul înțelegerii acestor îndemnuri. Rezultatul a fost un șir nesfârșit de griji, suferințe și neajunsuri, adesea nici justificate, nici necesare, efecte directe ale obnubilării percepției statutului omului și a țelului existenței sale. Comparativ, cele mai înalte culmi ale împlinirilor duhovnicești și materiale creștine, epoci de mari realizări artistice și intelectuale care inspiră și dau încredere umanității peste veacuri, nu au fost atunci când condiționalitățile și lipsurile perpetue au fost satisfăcute temporar, efort de altfel considerat mereu insuficient, ci doar când luciditatea, intuiția și jertfa umană au reușit să întrezărească un scop metafizic dincolo de ele.

Constatăm însă că, deși adesea conștientizat și afirmat, însuși scopul fundamental al creștinului, anume dobândirea Împărăției cerurilor, nu reușește să surmonteze grijile și limitele lumești inerente, ci mai degrabă devine izolat de ele. Fără a nega valoarea înaltă a acestui deziderat, ba dimpotrivă, respectându-i importanța, el este situat într-o sferă abstractă a sufletului și considerat prea valoros pentru a nu i se acorda o atenție exclusivă; în realitate, asumarea lui este adesea amânată sau activată sporadic cu toate consecințele ce derivă din aceasta. Prin urmare, nu relativizarea sau bagatelizarea grijilor lumești este soluția creș­tină, ci o anumită raportare exis­ten­țială la acestea. O raportare în care consistența și realitatea lor trebuie să fie evaluate nu în opoziție, ci începând de la criterii esențiale, precum „Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui”.

Chestiunea subzistenței este de departe motivul universal de îngrijorare al umanității, începând de la protopărinții Adam și Eva, care, pierzându-și haina luminoasă primită de la Creator, prin păcatul neascultării, se rușinau în primul rând de nuditate, nu de neascultare. Planând în perma­nență asupra vieții omului cu întreg arsenalul său de umbre, acumularea de averi și între­ținerea vieții cotidiene solicită o concentrare aproape continuă și exclusivă. Dezvoltată din aceasta, reprezentativitatea publică și ima­ginea socială perpetuează presiunea exigențelor asupra omului din toate timpurile. Abordarea ­luminoasă, rațională, duhovnicească a acestor griji lumești, singura capabilă de a decela nivelul lor de falsitate sau iluzie, este realizabilă doar prin raportarea lor la planul realității divine și al teodiceei.

Altfel, alternativa rămasă este o viziune hemiplegică. Refuzând să Îl privească pe Dumnezeu, omul își conștientizează limitele și încearcă să le forțeze făcând concesii care merg până la a cădea sub nivelul creaturii, pierzând libertatea pe care o au păsările cerului sau frumusețea pe care vegetația o oferă fără efort, cu mărinimie din izvorul nesecat al darurilor divine. Slujirea adusă demonului avuției îl plasează într-o robie mult mai grea. Practic, el cade într-o amnezie identitară care se poate agrava și ajunge să fie dominat de lucruri neesențiale, doar pentru că este incapabil sufletește să privească deasupra lor și să le utilizeze liber.

Grijile omului credincios sunt grijile lui Dumnezeu 

Vocația sacerdotală a omului, chemat să-și asume întregul univers în slujirea adusă lui Dumnezeu, necesită o dăruire totală, care exclude orice altă slujire similară. O relație împărătească cum este cea între Dumnezeu și om nu poate fi egalată de ceva asemănător. Un alt text evanghelic desființează orice dubii arătând că nu există o relație antitetică între slujirea lui Dumnezeu și utilizarea avuției, prin ea fiind posibilă susținerea relațiilor interumane și intrarea în corturile veșnice (Luca 16, 9), dar valoarea ei rămâne doar una instrumentală. Responsabilitatea faţă de întreaga creație, cu care omul a fost investit de Dumnezeu, se extinde și asupra construirii, dezvoltării și folosirii raționale a bogăției, însă statutul și poten­țialul psiho-fizic al omului nu trebuie să rămână dependent și nici condiționat de aceasta.

Exemplele sunt evidente. Păsările cerului își păstrează libertatea imprimată în ele de Creator, crinii fascinează cu grația lor fără să facă un efort în exces, iar flora spontanee își expune frumusețea doar urmând rațiunile sădite de Dumnezeu prin creație. Ele nu au o vocație creatoare prin ele însele, asemenea omului, dar își continuă existența plenar și minunat potrivit voinței divine. Libertatea și frumusețea lor sunt autentice și sincere tocmai pentru că sunt expuse fără rezerve.

Omul deține toate darurile creaturii, dar potențialul lui este mult mai mare, este unic și deschis spre veșnicie. Cât timp rămâne în legătură cu Dumnezeu, el este un univers infinit, iar grijile lui devin grijile lui Dumnezeu, nu mai sunt simple preocupări lumești pentru că sunt înțelese din perspectiva dobândirii Împărăției cerurilor și a dreptății divine. De aceea, indiferent de cursul evoluției cir­cumstan­țiale, înțelegerea lor dintr-o asemenea perspectivă tainică produce roade sufletești nebănuite care pot inspira pe calea asemănării cu Dumnezeu.