Hristos rămâne mereu fidel legăturii cu poporul Său

Duminica a 28-a după Rusalii (Pilda celor poftiți la cină) Luca 14, 16-24

Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare și a chemat pe mulți; și a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemați: Veniți, că, iată, toate sunt gata! Și au început toți, câte unul, să-și ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Și altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat și mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat și de aceea nu pot veni. Și, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieși îndată în piețele și ulițele cetății, și pe săraci și pe neputincioși, și pe orbi și pe șchiopi adu-i aici. Și slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit, și tot mai este loc. Și a zis stăpânul către slujitor: Ieși la drumuri și la garduri și silește-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbații aceia care au fost chemați nu va gusta din cina Mea.

Duminica a 28-a după Rusalii are o dublă semnificaţie, şi anume, este Duminica Pildei cinei celei mari şi Duminica Sfinților Strămoşi după trup ai Domnului, de aceea se cuvine a spune câteva cuvinte despre mesajul ei îndoit.

Mai întâi, Evanghelia duminicală ne relatează pilda rostită de Mântuitorul despre o „cină mare", la care stăpânul „oarecare", prin slujitorul său, „i-a poftit pe mulţi". Cel care face o invitaţie cuiva, la o cină sau altceva, este determinat sincer întotdeauna de dragostea faţă de cel invitat. Această dragoste, în mod firesc, aşteaptă dragoste. Din păcate, stăpânul casei rămâne dezamăgit pentru că dragostea lui rămâne fără răspuns. Dragostea fără răspuns este o dragoste îndurerată, spunea părintele Stăniloae. Cei invitaţi se scuză în mod penibil şi refuză să vină, de aceea stăpânul îşi îndeamnă sluga să-i cheme pe toţi cei săraci, betegi, orbi, şchiopi, pe cei aflaţi în pieţe, pe uliţe, la garduri, ca să-i umple casa. În finalul parabolei, Mântuitorul rosteşte sentinţa gravă la adresa celor care au refuzat: „Căci vă spun: nici unul dintre bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina Mea" (Luca 14, 26).

Dumnezeu Se „logodeşte" cu poporul Său

Este clar că această pildă porneşte de la viziunea vetero-testamentară potrivit căreia legătura dintre Dumnezeu şi poporul Său se aseamănă cu o unire matrimonială, cu un ospăţ de nuntă, iar îndepărtarea poporului de adevăratul Dumnezeu se aseamănă cu un adulter spiritual. Aşa se explică expresia, deseori folosită în Vechiul Testament, că Dumnezeu este „gelos" faţă de poporul Său atunci când Îl „trădează" mergând spre falşi dumnezei. De aici vin apoi pedepsele lui Dumnezeu asupra poporului Său rătăcit. În fapt, este vorba de iubirea îndurerată a lui Dumnezeu, Care, „întorcându-Şi faţa Sa" (Ps. 103, 30), lasă să cadă tulburarea asupra ­poporului Său. Şi invers, Dumnezeu apără şi călăuzeşte poporul ce Îi rămâne credincios, adică El rămâne mereu „fidel" logodirii cu poporul Său, căruia îi pregăteşte ospăţul în Casa cerească.

Hristos Mirele Se „logodeşte" cu Biserica Sa

Această viziune simbolică vetero-testamentară pregăteşte calea înţelegerii venirii reale a lui Hristos în lume, ca Mirele Ce se logodeşte cu Biserica-Mireasă, unde toţi credincioşii sunt invitaţi a fi părtaşi la un ospăţ ceresc şi unde hrana unirii depline şi adevărate cu Dumnezeu este tocmai Mielul Hristos, jertfit pentru noi. Iată cum simbolismul vetero-testamentar pregăteşte calea realismului euharistic nou-testamentar.

Toată această învăţătură se cuprinde în Sfânta Liturghie, centrul cultului ortodox, ospăţul prin care devenim părtaşi mântuirii aduse de Fiul lui Dumnezeu. Fără acest ospăţ noi am rămâne flămânzi şi străini de lucrarea de mântuire. Prin ospăţul liturgic, firea noastră se curăţă de păcat şi se îndumnezeieşte în har. Toată frumuseţea şi plinătatea Ortodoxiei noastre se cuprinde în Sfânta Liturghie, care ni-L aduce pe Hristos Mântuitorul, prin Duhul Sfânt, în lumea şi ziua de azi, spre desăvârşirea noastră în Împărăţia cea veşnică.

Cunoscând acestea, înţelegem şi mai bine ce poate însemna refuzul participării la ospăţul mântuitor. Refuzul este ca un divorţ, ca o tăiere a propriilor aripi sau rădăcini, ca un zbor frânt de greutatea plăcerilor lumii. Refuzul este ca o foame amăgită de saţietatea păcatului.

Aşa înţelegem mesajul parabolei lui Hristos, mesaj care îi pregăteşte pe ucenici să înţeleagă sensul şi puterea „cinei" în viaţa duhovnicească. Parabola pregăteşte drumul către Cina cea de Taină, din care se va naşte Sfânta Liturghie, iar chemarea rămâne mereu actuală. Cu vina refuzului în minte, trebuie ca toţi să ne punem întrebarea, la fiecare Liturghie la care participăm, iar nu numai asistăm: Eu astăzi de ce nu mă împărtăşesc? Eu astăzi de ce refuz?

Adevăratul Mesia trebuia să vină numai din poporul ales

În al doilea rând, duminica de astăzi este şi Duminica Sfinților Strămoşi după trup ai Domnului, iar duminica viitoare va fi Duminica Sfinților Părinţi după trup ai Domnului. Oare de ce a rânduit Biserica noastră aceste pomeniri?
Mai întâi pentru faptul că Biserica a vrut să accentueze ideea că Hristos este adevăratul Mesia, iar Acesta nu putea veni decât din sânul poporului evreu. Un Mesia ne-evreu este o imposibilitate, pentru că acest fapt ar anula toate promisiunile lui Dumnezeu. Aceste pomeniri ne pun în faţă întreg arborele lui Iesei, care arată originea lui Mesia, temă predilectă în iconografia ortodoxă.

Al doilea motiv este acela de a evidenţia rolul prorocilor şi al drepţilor din poporul ales, prin care s-a păstrat credinţa adevărată în unicul Dumnezeu şi prin care s-a pregătit calea lui Mesia. În Hristos se împlinesc toate profeţiile vechi, în El converg toate descrierile adevăratului Mesia.

Al treilea motiv este acela de a întări caracterul revelatoriu al Vechiului Testament. Pentru creştini, Sfânta Scriptură se compune din Vechiul şi Noul Testament, iar orice tendinţă de a subevalua valoarea revelatorie a scrierilor vetero-testamentare este străină de învăţătura Bisericii noastre.

Maica Domnului şi logodnicul Iosif nu formează o „Sfântă Familie"

Dar prin Sfinții Strămoşi după trup ai Domnului îi înţelegem şi pe Maica Domnului, pururea Fecioară, împreună cu logodnicul ei, Dreptul Iosif. Aici, potrivit învăţăturii şi tradiţiei Bisericii Ortodoxe, trebuie să accentuăm faptul că între cei doi nu a existat o căsătorie în sensul întemeierii depline a unei familii, ci numai o logodnă. De aceea în Biserica Ortodoxă nu s-a folosit niciodată expresia de „Sfântă Familie", pentru că prin logodnă nu se poate întemeia o familie şi, apoi, pentru că prin folosirea acestei expresii s-ar sugera că Maica Domnului şi Dreptul Iosif ar fi fost soţi în obişnuitul înţeles al cuvântului. Cei doi nu au format niciodată o familie deplină, ci Maica Domnului, după naşterea lui Hristos, prin Duhul Sfânt, a rămas pururea Fecioară, iar Dreptul Iosif a rămas ascultătorul şi împlinitorul desă­vârşit al lui Dumnezeu.

Noţiunea de „Sfântă Familie" s-a născut în Biserica Romano-Catolică, paradoxal din intenţii bune. Credincioșii catolici nu contestă pururea-fecioria Maicii Domnului, dar folosirea ei nu a putut avea deplină acoperire logică, teologică sau juridică. Din păcate, în ultimul timp, noţiunea de „Sfântă Familie" a pătruns şi în mediul ortodox. Ba chiar au apărut şi unele reprezentări, realizate în stil bizantin, cu Maica Domnului, Dreptul Iosif şi copilul Iisus, într-o compoziţie de genul „poză de familie"... Or, în tradiţia ortodoxă, Maica Domnului, Dreptul Iosif şi Iisus apar împreună numai în scena Naşterii Domnului, tocmai cu scopul de a nu sugera, în nici un fel, că cei trei ar alcătui o familie în adevăratul sens al cuvântului.

De aceea mesajul duminicii de astăzi conţine un nou îndemn spre descoperirea adevăratei credinţe ortodoxe cu privire la Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, adevăratul Mesia, descins din poporul ales. Acesta Se naşte, prin Duhul Sfânt, din Fecioara Maria, cea logodită cu Dreptul Iosif, şi care înainte, în timpul şi după naştere, a rămas pururea Fecioară şi Maica Dumnezeului nostru.