Duminica dinaintea Nașterii Domnului (a Sfinților Părinți după trup ai Domnului) Matei 1, 1-25 Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe
Ierarhia valorilor, între turnare și răsturnare
Duminica întâi după Rusalii (a Tuturor Sfinților) Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ţi-am urmat Ţie. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii sau țarini pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.
Lumea aceasta, în care omul vrea să viețuiască - ba chiar să supraviețuiască -, trebuie să se bazeze pe o ierarhie a valorilor. Cele două cuvinte puse împreună, „ierarhie” și „valoare”, sunt două noțiuni fundamentale ale vieții creștinești.
Pe de-o parte, credința noastră se bazează pe valori, ale adevărului, binelui, dreptății, care dau sens vieții noastre și o fac să fie „frumoasă”. Pe de altă parte, principiul ierarhic ne învață cum să stabilim prioritățile, în așa fel încât să predomine „ordinea”.
Dar pe cât de necesară este o astfel de ierarhie valorică, pe atât de diferite au fost construcțiile ei. În decursul istoriei s-au făcut nenumărate ierarhii, în funcție de diferite criterii și de înțelegerea noțiunii de „valoare”. De aceea, în timp, s-au turnat și răsturnat mereu tot felul de ierarhii valorice, unele durabile, adevărate, altele șubrede, false și amăgitoare.
Tocmai la acestea face referire Evanghelia duminicii de azi. Atât la adevărata ierarhie valorică, turnată în forme autentice, cât și la răsturnarea falsei ierarhii a non-valorilor.
Principiul: Ce punem pe „primul loc”?
Construcția unei adevărate ierarhii a valorilor începe cu a ști ce să punem pe „primul loc”. „Să iubești pe Domnul Dumnezeu din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău” (Marcu 12, 30) înseamnă, într-o formulare simplă, să-L punem pe Dumnezeu început la toate, adică pe „primul loc”, care se cuvine numai Lui și care nu se negociază niciodată.
Sfinții Părinți au asemănat această ierarhie cu scara din vedenia Patriarhului Iacov. La capătul de sus al scării, sprijinit pe cer, ne așteaptă Dumnezeu, iar la capătul de jos, așezat pe pământ, se află omul care vrea să urce. Aceasta-i rațiunea unei ierarhii: a unei scări, care îl ajută pe om să urce spre desăvârșire.
În această perspectivă trebuie să înțelegem cuvintele Mântuitorului: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine și cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Adică iubirea acordată lui Dumnezeu nu se poate înlocui cu nimic, nici măcar cu iubirea de părinți sau de copii. Urcușul spre Dumnezeu nu trebuie deturnat de nimeni.
Poate unii ar fi tentați să creadă că iubirea față de Dumnezeu s-ar afla în opoziție cu iubirea de părinți sau de copii. Nu. Iubirea cuvenită lui Dumnezeu nu se află în opoziție cu nimeni. Cu cât Îl iubim pe Dumnezeu mai mult, cu atât mai mult ne iubim părinții, copiii, semenii. Dar pot exista și situații nedorite, când aceștia se opun iubirii lui Dumnezeu, de aceea, în astfel de cazuri, trebuie să facem alegerea corectă: întâi Dumnezeu și apoi ceilalți.
O alegere asemănătoare a devenit tot mai actuală, în zilele noastre. De ce? Pentru că familia creștină trece prin încercări nemaiîntâlnite. Mă refer atât la problematica referendumului pentru familie, cât mai ales la faptul că natalitatea a scăzut dramatic, iar numărul familiilor cu un singur copil a crescut îngrijorător.
De aici a apărut ispita părinților, de a-și iubi pruncii mai mult decât pe Dumnezeu. Ba unii părinți au devenit așa de posesivi cu copiii lor, încât, din dragoste nesăbuită, le-au afectat viitorul.
Scăderea natalității vine dintr-o alegere amăgitoare, bazată pe o falsă ierarhie: omul alege mai întâi cariera profesională, abia apoi maternitatea sau paternitatea. De aceea, întemeierea unei familii este amânată la vârste înaintate, când conceperea unui copil devine tot mai dificilă.
Or, atunci când Îl punem pe Dumnezeu pe „primul loc”, trebuie să ascultăm mai întâi de porunca divină „creșteți și vă înmulțiți”, fiind convinși că, apoi, toate celelalte se vor adăuga nouă.
„Pandemia” concubinajului
Toți am fost afectați de pandemia prin care am trecut. Dar adevărata pandemie prin care trecem, și care ne va afecta tot mai mult, este pandemia concubinajului. Din nefericire, concubinajul a devenit „normalitate”. Împotriva acestei pandemii trebuie să lupte creștinii, aici este locul misiunii slujitorilor bisericești, aici suntem chemați să apărăm sănătatea trupească și sufletească. Ce facem în acest sens? Am impresia că ignorăm falsa normalitate, în timp ce ne scandalizăm, tot mai mult, de falși inamici.
Diavolul ispitește acum prin deturnare, făcându-ne să ne preocupăm preponderent de unele aspecte minore, pentru a le neglija pe cele majore. Anii aceștia am văzut multă vehemență împotriva unor tratamente, dar s-a neglijat și se neglijează încă vehemența împotriva anticoncepționalelor, împotriva toxicității „pilulei zilnice”, luate ani de zile, care oprește nașterea de prunci și distruge fertilitatea maternă. Faptul acesta a dus la creșterea alarmantă a fertilizărilor „in vitro”. Pe de altă parte, numărul avorturilor rămâne înspăimântător de ridicat.
Ce derută pe noi! Condamnăm globalismul politic, dar ne facem că nu vedem „globalismul” păcatului desfrânării. Vedem toxicitatea unui „copac” (imunizarea), dar nu vedem toxicitatea „pădurii” (anticoncepționalele). Asta trebuie să luăm aminte!
Principiul: „A nu te băga în față”
O ierarhie adevărată a valorilor trebuie însușită, dar și apărată. Apărată de cei care „se bagă în față”, care încalcă ordinea și distrug valorile. De aceea, expresia are un sens negativ, pentru că trimite la lipsa de educație și de respect.
Din păcate, cei în cauză, care „se bagă în față”, gândesc altfel: cred despre ei că au reușit „să se descurce” și că sunt isteți.
Sigur că aceste două optici sunt în opoziție, dar interesant e faptul că românul și le asumă pe amândouă, în mod duplicitar. Dacă stăm la coadă și altul se bagă în față, gândim în primul fel, adică critic. Dar dacă reușim să ne băgăm noi în față, declasând pe alții, gândim în al doilea fel, adică satisfăcuți că „am reușit”.
Evanghelia de azi, însă, ne învață principiul „să nu ne băgăm în față”, adică pe un loc pe care nu-l merităm. Pentru că, spune Mântuitorul, „mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei 19, 30).
Dumnezeu nu iubește ierarhiile noastre forțate, pe acestea, la judecată, le va răsturna, pentru a pune lucrurile în ordinea adevărată. Din păcate, noi înșine turnăm în capetele noastre false ierarhii ale valorilor, nu după Dumnezeu, ci după plăcerile noastre. Ne băgăm în față fără jenă sau băgăm în față impostori. În aceste cazuri, răsturnarea falsei ierarhii este benefică, ba chiar necesară.
Dacă nu o vom facem noi, o va face Dumnezeu. La această răsturnare trebuie să gândim, ziua și noaptea. Prea mulți credem că ierarhia de acum va rămâne și în viața de dincolo. Prea mulți uităm că „fruntea” de acum ar putea ajunge, dincolo, tocmai „la coadă”.
În acest sens, trebuie să turnăm, în forme durabile, ierarhii ale valorilor autentice și să răsturnăm, din timp, tot ce amăgește, tot ce pare a fi „în ordine”. Aceasta este „metanoia”, schimbarea în bine a minții noastre, în fața căreia orice altă „resetare” nu are nici o valoare.