Iisus Hristos - Lumina vieţii veşnice

Duminica după Botezul Domnului (Începutul propovăduirii Domnului)  (Mt. 4, 12-17)

În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul, care zice: "Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit". De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor.

În calendarul ortodox există sărbători care se bucură de duminici speciale, duminica dinaintea sărbătorii respective şi duminica după sărbătoarea respectivă. Aşa avem Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci şi Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci, Duminica dinaintea Naşterii Domnului şi Duminica după Naşterea Domnului, Duminica dinaintea Botezului Domnului şi Duminica după Botezul Domnului.

Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului are bogate semnificaţii duhovniceşti pentru viaţa creştină şi pentru înţelegerea credinţei creştine ca arvună a vieţii din Împărăţia cerurilor.

În primul rând, vedem legătura dintre lumina Botezului Domnului Iisus Hristos şi lumina Evangheliei Sale propovăduită poporului evreu care stătea în întuneric, adică în necunoaşterea deplinătăţii revelaţiei divine, dar şi popoarelor păgâne care nu-L cunoşteau aproape deloc pe singurul Dumnezeu adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului. De aceea, Evanghelia spune că "poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1).

La sfârşitul Evangheliei de astăzi se află îndemnul sau chemarea Mântuitorului: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 4, 17). Prin aceasta, Evanghelia ne face atenţi asupra legăturii care există între Taina Botezului şi Taina Pocăinţei ca porţi de intrare a oamenilor în Împărăţia cerurilor.

În al doilea rând, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumina vieţii noastre şi lumina întregului univers. În Botezul Domnului Iisus Hristos vedem că omul este centrul atenţiei şi al iubirii Preasfintei Treimi. Cuvintele troparului "În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat" înseamnă că întreaga Sfântă Treime S-a arătat la Botezul lui Iisus în Iordan, iar în centrul iubirii Sale era firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Fiul ca să o ridice din păcat, să o curăţească, să o mântuiască şi să o sfinţească, aducând-o la asemănarea cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt.

Botezul Domnului Iisus în Iordan, ca moment de descoperire sau arătare a Preasfintei Treimi, la începutul activităţii Sale publice, ne arată şi finalitatea lucrării Sale, deoarece, la sfârşitul activităţii Sale pământeşti, după Învierea Sa din morţi şi înainte de Înălţarea Sa la cer, Iisus trimite pe ucenicii Săi "să boteze toate neamurile în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 19). Întrucât la Botezul lui Hristos în Iordan S-a arătat Preasfânta Treime ca având în centrul iubirii Sale firea umană a lui Iisus, fiecare om este chemat să se boteze în harul, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi, pentru a trăi veşnic în iubirea şi pacea lui Dumnezeu.

Lumina cea mare este plinătatea revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos

Pericopa acestei Duminici ne arată că, după ce Sfântul Ioan Botezătorul a fost întemniţat, Iisus a plecat spre Galileea. Acolo, a stat mai întâi în Nazaret, iar apoi S-a mutat la Capernaum, oraş în care locuiau, alături de evrei, şi mulţi străini, oameni de neamuri şi credinţe diferite. Evanghelia ne spune că Iisus S-a dus acolo mai ales pentru a împlini un plan al lui Dumnezeu, pe care profetul Isaia îl binevesteşte astfel: "Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit" (Isaia 9, 1). Care este lumina cea mare? Desigur, nu este vorba de o simplă lumină fizică produsă de soare, ci, după cum tâlcuiesc Sfinţii Părinţi ai Bisericii, aceasta este o lumină spirituală, duhovnicească. Mai precis, lumina cea mare este plinătatea revelaţiei sau a descoperirii lui Dumnezeu prin Fiul Său întrupat, Iisus Hristos. Toată descoperirea lui Dumnezeu prin prooroci este o lumină treptată, etapizată, crescândă, culminând în lumina mare sau deplină care este Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel ce S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. "Lumina mare", adică plenară sau totală, este Dumnezeu-Cuvântul, Care a creat lumina fizică din univers, ca simbol al luminii dumnezeieşti necreate, pentru că El a zis la facerea lumii: "Să fie lumină. Şi a fost lumină" (Facere 1, 3). Când a creat lumea, Dumnezeu-Tatăl a vorbit şi lucrat prin Dumnezeu-Fiul sau Dumnezeu-Cuvântul. Deci, Dumnezeu-Cuvântul Cel veşnic al Tatălui este Lumina sau Viaţa necreată şi veşnică, sensul prim şi ultim al întregii existenţe create, şi mai ales sensul sau lumina vieţii oamenilor, după cum ne spune şi Sfântul Evanghelist Ioan, zicând: "Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. (…) Cuvântul era Lumina Care luminează pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 4 şi 9). De aceea, Iisus este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), pentru mântuirea lumii.

Prin urmare, lumina creată, pe care noi o vedem cu ochi trupeşti, este un simbol sau o trimitere la Lumina cea necreată şi netrecătoare, la slava lui Dumnezeu. Poporul care stătea în întuneric, adică în nedeplinătatea cunoaşterii adevărului dumnezeiesc mântuitor, vede lumină mare, adică pe Dumnezeu-Omul prezent în mijlocul oamenilor. Această lumină mare este Hristos, "Lumina lumii" (Ioan 8, 12), adică sensul prim şi ultim a tot ceea ce există, pentru că "toate prin El s-au făcut" (Ioan 1, 3), întru El au fost făcute toate. (…) Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Coloseni 1, 16). Deci, toate au fost făcute în Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos. De aceea, El luminează sau dă sens ultim întregii existenţe create, atât celei văzute (univers), cât şi celei nevăzute (puteri îngereşti).

"Latura şi umbra morţii" semnifică starea de păcat ca înstrăinare a oamenilor de Dumnezeu

Poporul care stătea în întuneric era poporul evreu care, deşi primise unele lumini ale adevărului mântuitor prin Legea lui Moise şi prin prooroci, totuşi se abătea adesea de la acestea şi stătea în întuneric din pricina păcatului neascultării de Dumnezeu. Mulţi dintre evreii formalişti nu cunoşteau legătura interioară duhovnicească dintre diferitele părţi ale descoperirilor dumnezeieşti făcute de Dumnezeu-Cuvântul, prin Legea lui Moise şi prin prooroci.

Evanghelia din această zi mai precizează că şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii le-a răsărit lumină. Aici este vorba de popoarele păgâne care trăiau în mai mare ignoranţă a adevărului mântuitor decât poporul evreu şi în păcate multe care le întunecau lumina cunoştinţei sau a raţiunii.

Deci, "latura şi umbra morţii" (Isaia 9, 1) înseamnă starea de păcat a lumii păgâne. Păcatul provoacă o moarte a sufletului omului înainte de moartea trupului. Păgânii închinători la idoli şi robiţi de păcate multe petreceau în latura şi în umbra morţii, pentru că "plata păcatului este moartea" (Romani 6, 23).

În acest context al existenţei umane întunecate de necunoaştere şi degradare spirituală vine o lumină mare, adică Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Faptul că El începe să predice în Galileea, unde evreii convieţuiau cu etnii diferite de poporul evreu, ne arată că venirea Domnului Iisus Hristos în lume are ca scop mântuirea întregii lumi, nu doar a poporului evreu. Desigur, în primul rând Mesia-Hristos vine pentru mântuirea poporului evreu, în care S-a născut, dar nu în mod exclusiv pentru acesta.

Chemarea la pocăinţă are ca scop dobândirea vieţii veşnice

Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu aceste cuvinte: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Mt. 4, 17). Aceleaşi cuvinte le întâlnim şi în predica Sfântului Ioan Botezătorul, care cuprindea însă şi multe ameninţări. De pildă, el vorbeşte ascultătorilor despre securea care stă la rădăcina copacului să-l taie dacă nu aduce roadă, referindu-se astfel la judecata sau la pedeapsa divină pentru cei care nu-şi schimbă viaţa lor păcătoasă. Deci, Sfântul Ioan Botezătorul cheamă la pocăinţă folosind un limbaj sever, de responsabilizare maximă a oamenilor.

Mântuitorul Iisus Hristos cheamă şi El pe oameni la pocăinţă, însă le vorbeşte mai mult despre dobândirea vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, a cărei prezenţă o descrie folosind parabole sau simboluri: comoară, aluat, grăunte de muştar. Împărăţia cerurilor despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos nu se află doar în ceruri, ci acum ea vine pe pământ, printre oameni, fiind cuprinsă în Hristos Însuşi. Hristos este Împărăţia cerurilor coborâtă printre oameni, deoarece El este Împăratul cerurilor, iar unde este El prezent, acolo este prezent şi Tatăl împreună cu Duhul Sfânt. Deci în şi prin Hristos, Împărăţia Preasfintei Treimi se descoperă oamenilor, mai ales în timpul Botezului Domnului la Iordan. Duminica după Botezul Domnului ne învaţă de fapt că atât Naşterea Mântuitorului Hristos, cât şi Botezul Domnului ne descoperă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu de oameni, începând cu zămislirea şi naşterea ca Om a Fiului lui Dumnezeu, de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi continuând cu lucrarea Lui mântuitoare în lume. Astfel, în mod mai clar, se vede legătura între lumina venirii lui Hristos în lume şi lumina descoperirii Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt cu prilejul Botezului lui Iisus în apele Iordanului.

Botezul creştin - începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor

Împărăţia cerurilor este viaţa sau comuniunea de iubire a Preasfintei Treimi. Iar întrucât Unul din Sfânta Treime S-a făcut Om, adică Dumnezeu-Fiul, Iisus Hristos, El a adus Împărăţia lui Dumnezeu aproape de oameni şi în viaţa lor. De aceea, El zicea: "Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". În acest sens, Botezul creştin primit spre iertarea păcatelor este începutul intrării omului în Împărăţia cerurilor, aşa cum ne spune Evanghelia după Ioan, citând cuvintele Mântuitorului adresate lui Nicodim: "De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea intra în Împărăţia cerurilor" (Ioan 3, 5). Aşadar, prin Botezul săvârşit în numele Preasfintei Treimi începem să intrăm în Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Toate celelalte Sfinte Taine ale Bisericii au ca bază de plecare Taina Botezului urmată de Mirungere şi de Împărtăşania euharistică (Tainele de iniţiere în viaţa creştină).

Însă pocăinţa este starea de pregătire pentru a ne apropia de Împărăţia cerurilor, adică de Sfintele Taine ale Bisericii prin care ni se dăruieşte harul mântuitor al Preasfintei Treimi. Evanghelia de astăzi subliniază legătura dintre îndemnul lui Iisus: "Pocăiţi-vă", şi motivaţia lui: "că s-a apropiat Împărăţia cerurilor". Prin urmare, uşile pocăinţei sunt uşile Împărăţiei cerurilor, întrucât nimic necurat sau păcătos nu poate intra în Împărăţia cerurilor dacă omul nu se curăţă de păcate prin pocăinţă. De aceea, Mântuitorul nu vorbeşte numai de Împărăţie, ci şi de pocăinţă ca pregătire pentru a primi lumina Împărăţiei lui Dumnezeu.

În acelaşi timp, există o legătură profundă între lumina Botezului Domnului şi lumina Botezului creştin. Nu întâmplător Mântuitorul S-a botezat în apele Iordanului sub cerul liber. Prin aceasta, El a voit să ne arate că a venit să sfinţească nu numai firea umană din interiorul ei, ci şi firea apelor şi a atmosferei (văzduhul). Prin zămislirea Sa din Fecioară, Hristos-Domnul a sfinţit firea umană din interiorul ei, prin naşterea Sa în peşteră, Hristos-Domnul a sfinţit pământul din interiorul lui, iar prin Botezul Său în apele Iordanului, El a sfinţit firea apelor din interiorul lor, arătând prin aceasta că şi noi, creştinii, ca purtători de Duhul Sfânt primit la Botez, avem menirea de a contribui la sfinţirea omului, a mediului înconjurător (pământul, apa şi aerul) şi a universului întreg, ca fiind daruri ale iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (a se vedea rugăciunea mare de la Bobotează). De aceea în popor se spune că "omul sfinţeşte locul". Însă omul sfinţeşte locul mai ales dacă se uneşte duhovniceşte cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, adică sfinţeşte locul prin lucrarea Duhului Sfânt prezent în viaţa sa trăită în lume, în spaţiu şi timp.

Prin urmare, înţelegem că lumina Botezului Domnului este lumină mare pentru fiecare dintre noi, pentru viaţa Bisericii şi a societăţii umane în general. Dacă această lumină sfântă diminuează sau se pierde, lumea devine un mediu al întunericului, al împătimirii egoiste, al violenţei şi al exploatării posesive sau degradante a persoanelor umane (criza morală) şi a naturii înconjurătoare (criza ecologică).

Aşadar, renaşterea spirituală a omului păcătos începe cu Sfântul Botez în numele Preasfintei Treimi. Acesta se săvârşeşte o singură dată, fiindcă "este un Domn, o credinţă, un Botez" (Efeseni 4, 5). Botezul nu se repetă, dar se reînnoieşte prin pocăinţă, numită şi "Botezul lacrimilor". Numai o singură dată ne botezăm în Duhul Sfânt şi în apă, dar de multe ori ne curăţim de păcatele săvârşite după Botez prin pocăinţă, adică prin "Botezul lacrimilor".

Botezul creştin - program fundamental de creştere duhovnicească pentru toată viaţa

Prin săvârşirea Sfântului Botez nu se celebrează un eveniment obişnuit al vieţii omului, ci se pune însăşi temelia vieţii creştine. Botezul cuprinde în sine un program fundamental esenţial şi existenţial al întregii vieţi creştine, care înseamnă, pe de o parte, lepădarea de Satana, de toate lucrările lui şi de toţi slujitorii lui, iar pe de altă parte, se lucrează începutul unirii duhovniceşti a omului cu Hristos-Dumnezeu. Prin pocăinţă ne schimbăm modul de a trăi, ne întoarcem spre Hristos, ne luminăm prin harul Lui şi ne unim cu El, Izvorul vieţii şi al bucuriei veşnice.

Botezul este astfel un program de luptă şi de creştere duhovnicească, este o permanentă luptă cu păcatul ca fiind ceva străin firii umane, dar şi o permanentă căutare de înnoire a vieţii omului. La început, lumina Botezului se dăruieşte omului în formă concentrată şi tainică, pentru ca el să crească duhovniceşte în Biserică prin ascultarea Evangheliei, pocăinţă pentru păcate, faptă bună, credinţă, nădejde, dragoste, pace, bucurie, răbdare, nădejde, adică prin tot ceea ce este roada Duhului Sfânt în viaţa omului. Astfel, creştinul sporeşte în cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu pentru oameni, cunoaştere care îi sfinţeşte viaţa ca simţire reală a lucrării lui Dumnezeu în oameni. Biserica ne învaţă că iertarea păcatului strămoşesc şi a păcatelor personale se dăruieşte o singură dată prin Botez, dar iertarea păcatelor săvârşite după Botez se dăruieşte de mai multe ori prin pocăinţă. Aşadar, pocăinţa este un mare dar pentru omul care doreşte mântuirea şi viaţa veşnică.

Un sfânt al Bisericii din primele veacuri, şi anume Cuviosul Antonie cel Mare (251-356), a fost întrebat către sfârşitul vieţii sale ce ar mai face în mod deosebit dacă ar trăi mai mult. Răspunsul său a fost unul smerit şi înţelept: "Aş învăţa să mă pocăiesc mai mult", după ce petrecuse zeci de ani în rugăciune, pocăinţă şi post. Deci, pocăinţa trebuie să fie o constantă a vieţii creştine, o permanentă curăţire de păcatele săvârşite cu gândul, cuvântul şi fapta, pentru a dobândi mântuirea şi sfinţenia ca daruri ale lui Dumnezeu.

Niciodată pocăinţa nu trebuie să fie un prilej de laudă pentru cel care se pocăieşte. Dacă ne lăudăm cu pocăinţa, ea îşi pierde din valoare, devine o pocăinţă fără roade duhovniceşti. Pocăinţa adevărată este o lucrare tainică, de renaştere în dureri a omului, adică de înnoire interioară a sufletului, de răstignire a păcatului din om şi de înviere duhovnicească a legăturii sale cu Dumnezeu, de creştere spirituală în iubire smerită şi sfântă. Aşa cum plantele cresc şi florile înfloresc fără să facă zgomot, tot aşa şi creşterea duhovnicească în virtuţi, ca rod al pocăinţei, este una tainică, paşnică, smerită şi luminată de Duhul Sfânt.

Sfinţii îşi acoperă virtuţile cu haina pocăinţei, a smereniei, nu le arată ostentativ, nu se laudă cu ele, ca să nu le piardă, temându-se ca nu cumva mândrindu-se cu virtuţile lor ca roade ale pocăinţei lor, acestea să se ofilească şi să se piardă, asemenea seminţelor semănate pe sol, dar neacoperite cu pământul protector şi hrănitor.

Întrucât Botezul este un program de creştere spirituală, de înnoire, de luminare pentru întreaga viaţă creştină, cei care au dezvoltat programul acesta de luminare treptată până la sfârşitul vieţii lor se numesc sfinţi.

Când un sfânt este pictat în icoană, el este prezentat ca având lumină (aureolă) în jurul capului şi pe chip. Aceasta înseamnă că lumina harului, care s-a dat omului ca o sămânţă în Botezul creştin şi a rodit în cultivarea ei prin osteneli, i-a adus pe sfinţi la asemănare cu Dumnezeu. Sfântul este deci omul care a împlinit programul duhovnicesc de la Botez, în măsura în care el s-a unit cu Hristos şi s-a luminat cu harul Său. De aceea, Botezul a fost numit şi "Sfânta Luminare", iar la slujba Botezului se cântă: "Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină", iar naşii poartă în mână lumânarea aprinsă, ea fiind simbol al luminării duhovniceşti a celui de curând botezat.

Aşadar, atât Sfânta Taină a Botezului, cât şi Sfânta Taină a pocăinţei sunt izvoare de lumină şi bucurie pentru viaţa creştină. Să nu uităm niciodată că am fost botezaţi în numele, lumina şi iubirea Preasfintei Treimi şi că în tot timpul vieţii noastre trebuie să preaslăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, prin gând şi cuvânt, prin rugăciune şi fapte bune. Să ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos ca să ne ajute să primim Evanghelia Sa ca fiind Evanghelie a iubirii şi vieţii veşnice din Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt, să ne pregătim cât mai des, prin pocăinţă şi fapte bune, pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Bisericii prin care pregustăm bucuria vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor, spre slava lui Dumnezeu şi a noastră mântuire. Amin!

 Text revizuit de autor în anul 2011