Judecata lui Dumnezeu – un act al dragostei

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Mt. 25, 31-46

Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Și când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viața veșnică.

Prima întrebare care se ridică în această duminică se referă la caracterul ju­de­cății - este aceasta un act de dreptate sau un act al dragostei? Primul răspuns, cel mai la îndemâna omului firesc, este limpede - un act de dreptate, care aduce cu sine un soi de confort evanghelic, justificând acceptarea suferințelor, nedreptăților și lipsurilor de tot felul din timpul vieții, dar și uman, deopotrivă, în sensul imediat al unei morale naturale, care își dorește învingerea răului și nedreptății la un moment dat și victoria finală a binelui. Aparent și parțial, această perspectivă liniștește conștiințele de orice tip.

Numai că Evanghelia de azi pare totuși să nuanțeze, să complice, dacă nu cumva să contrazică această perspectivă simplistă, reparatorie și proclamat definitivă. Judecata este „înfri­coșătoare”, nu la modul simplu, prin dimensiunea sa punitivă, retributivă și justițiară, ci mai ales prin caracterul revelator al tainei dum­nezeiești și al tainei omului deopotrivă, prin întâlnirea minunată, directă, față către față și deplină, a omului cu Hristos. În cele din urmă, judecata se dovedește a fi consecventă cu identitatea lui Dumnezeu, așa cum ni Se prezintă pe Sine – dragoste.

Acest lucru ni se impune prin trei elemente, prezente în fragmentul evanghelic de astăzi - judecata este făcută de „Fiul Omului”, Împărăția este gătită omului de „la întemeierea lumii”, în vreme ce „focul cel veșnic” este destinat diavolilor și îngerilor lui, și în al treilea rând, însuși criteriul judecății este reprezentat de dragoste, manifestată, extinsă și direc­ționată către lume, sub forma milei și milostivirii evanghelice.

„Inculpații”, cei în care nu și-a găsit loc iubirea pentru aproapele

Judecătorul este Fiul Omului-Hristos: „Tatăl nu judecă pe nimeni, toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Potrivit unei logici umane simple, firești, a fi judecați de un Dumnezeu pur transcendent, un Dumnezeu suveran al depărtării, Care nu cunoaște condiția umană, cu toate imper­fecțiunile, vulnerabilitățile și suferințele specifice, ar fi cel puțin un act de injustiție, dacă nu cumva un scandal de neacceptat. Tocmai de aceea judecata este făcută de Hristos, Dumnezeul Întrupat, Care nu doar că a cunoscut îndeaproape această stare, ci El Însuși a trăit-o deplin. În El, Taborul și Golgota au același nume. Suferin­ța maximă umană a fost concentrată în Drumul Crucii și tocmai de aceea întreaga sufe­rință, luată generic sau personal, se cuprinde în această jertfă pentru întreaga lume. El a făcut ca suferința să se transforme în singurul loc unde răul să se poată întâlni cu ne­vi­no­văția. Sensul suferinței a fost transformat radical în Hristos, devenind itinerar necesar mântuirii. Crucea devine simbol al acestei căi obligatorii. Pornind de la aceste observații, în interiorul imaginii comune pe care o avem despre Judecata lui Dumnezeu, putem spune că „Legiuitorul” este Dumnezeu, „Judecătorul” este Dumnezeul-Întrupat (Hristos), „Avocatul” este Dumnezeu-Răscumpărătorul (Hristos). „Inculpatul” este omul, dar și „Fiul Omului” (Hristos), Care Și-a „împrumutat” și S-a „îmbrăcat” cu trup omenesc. Pe această logică intrăm într-o fundătură din care cu greu putem ieși. Singurul lucru care ne poate scoate din încurcătură este faptul că judecata este, potrivit acestei pericope evanghelice, în totalitate un act al dragostei crucificate. Nimic nu se poate înțelege ­altminteri.

Cine trăiește în dragoste respiră aerul învierii

Al doilea element - Dumnezeu a pregătit Împărăția Sa ca un dar al dragostei pentru tot omul, suferința focului era destinată diavolilor și îngerilor lui. Omul își „trăiește veacul” potrivit principiului asemănării, fie cu Dumnezeu, Creatorul său, fie cu dușmanul binelui, diavolul. Iar această asemănare nu este un eveniment, ci un proces. Tocmai de aceea judecata nu aduce „surprize”. Viața, potrivit Episcopului Teodor de Mopsuestia, este o școală în care omul învață să iubească. În consecință, iubind, se aseamănă cu Dumnezeu, Care este iubire (1 Ioan 4, 8); nereușind să treacă acest examen, se aseamănă cu diavolul, incapabil să iubească. Esența Împărăției este dragostea, esența iadului este ura, uciderea dragostei. Atât realitatea Împără­ției, cât și cea a focului iadului sunt stări deja anticipate în viața pământească. Îl cităm aici pe Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce în dragoste trăieşte, rodul vieţii din Dumnezeu culege şi în lumea aceasta aerul învierii încă de acum îl respiră. Întru aerul acesta se desfătează drepţii la înviere. Dragostea este Împărăţia pe care cu taină a făgăduit-o Domnul apostolilor a o mânca în Împărăţia Lui (Luca 22, 30)”. Iar focul iadului înseamnă tocmai lipsa exersării în această stare. Tocmai de aceea, judecata nu înseamnă decât o confirmare a ceea ce deja s-a experiat în viața pământească.

În gheenă, cei osândiți sunt chinuiți cu biciul dragostei

Merită să-l amintim din nou pe Sfântul Isaac Sirul, care, prin intuiția sa duhovnicească, poate să ne scoată din această aporie teologică, în sensul în care vorbește despre dragostea dumnezeiască, una și aceeași, de la început, egală și nedeterminată de comportamentul uman, și față de cei „buni”, și față de cei „răi”. Argumentul său este limpede prezentat – dacă este dumnezeiască, dragostea trebuie să fie egală și neschimbată față de toți, descoperindu-L pe Dumnezeu drept Părinte al întregii făpturi. Și „focul” de care vorbește Evanghelia este simbolul acestei dragoste, care se manifestă într-un dublu sens - atât ca durere, prin neputința de a iubi a celor din iad, cât și ca dulceață a comuniunii iubitoare a celor din Împărăție: „Eu zic cum că cei ce în gheenă se muncesc, cu biciul dragostei se biciuiesc. Căci ce este mai amar şi mai cumplit decât chinul dragostei?... Însă dragostea îmbată sufletele fiilor Cerului cu desfătarea ei”.

Și de aici ajungem la cel de-al treilea element care ne descrie judecata lui Dumnezeu drept un act al dragostei - criteriul judecății este tocmai dragostea extinsă față de „frații Domnului prea mici” din jurul nostru.

Judecătorul universal - Omul total

Hristos S-a făcut mic „la plinirea vremii”, devenind fratele celor mici, ba chiar identificându-Se cu aceștia. El este flămândul, însetatul, săracul, bolnavul sau cel închis, într-un cuvânt, cel așezat la margine. Orice dragoste extinsă față de cei vulnerabili, cu care Se identifică Hristos, este adresată Lui. El este „Omul deplin” Care cuprinde în Sine întreaga lume. În consecință, asemănarea cu El presupune devenirea întru „omul universal”, în solidaritate cu întreaga creație. Din nou, Sfântul Isaac Sirul: „Şi ce este inima milostivă? Ardere a inimii pentru toată zidirea… Din marea şi puternica milă ce îi apasă inima, şi din multa milostivire, inima lui se strânge şi nu poate suferi să audă sau să vadă oarecare vătămare sau mică întristare întru zidire”. Părintele Sofronie Saharov, încercând să descrie la modul simbolic această solidaritate, se folosește de simbolul arborelui, care suferă în întregime de pe urma bolii unei părți, a frunzei, a florii, a crengii, a tulpinii sau a rădăcinii. Omul care a învățat să iubească trăiește suferința lumii ca pe propria sa suferință, asemenea lui Hristos, Care este „toate în toți” (1 Corinteni 15, 28).

Rezumând, judecata lui Dumnezeu este un act al dragostei și al milostivirii, mai întâi pentru Judecătorul Care o săvârșește (Care este El Însuși „un condamnat”), pentru faptul că Împărăția de Sus este menită omului dintru început, și nu suferința iadului, și pentru că singurul criteriu al judecății este dragostea dumnezeiască extinsă către lume. Mai adăugăm ceva, mai mult decât descrierea judecății finale, credem că Evanghelia din această duminică vorbește despre criteriul de desfășurare a acesteia. Lecția pe care ne-o oferă este mai mult o avertizare decât o constatare. Nimeni nu poate să devină dumnezeiesc dacă nu își împropriază modul de existență al lui Dumnezeu, care este dragostea…