Lumina ochilor, credința și bucuria vieții

Duminica a 6-a după Paşti (vindecarea orbului din naştere) - Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveţi pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Pericopa evanghelică de astăzi, din Duminica a 4-a după Paști, ne înfățișează una dintre minunile Mântuitorului, arătându-ne felul în care Lumina dumnezeiască, adică Dumnezeu Însuși, S-a făcut cunoscută oamenilor, dăruind lumină ochilor sau vedere unui orb din naștere. Mântuitorul Însuși ne spune că scopul săvârșirii minunii respective a fost acela de a-Și dovedi dumnezeirea, atunci când zice că „nici el (orbul) n-a păcătuit, nici părinții lui (de s-a născut orb), ci să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9, 3). Este un fapt îndeobște cunoscut că, dintre toate simțurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, vederea este cea mai de preț și necesară pentru viața noastră. Să ne gândim însă la acel orb nefericit din Evanghelia de azi, sortit să trăiască într-o veșnică împărăție a întunericului, care nu s-a bucurat nicicând de lumina zilei, n-a putut simți privirea duioasă și ocrotitoare a pă­rinților, dar nici pe cea compătimitoare a celor care-i aruncau un ban în mână, n-a putut nicicând să admire un răsărit sau un apus de soare, farmecul unei nopți cu cerul înstelat, ori frumusețile naturii înconjurătoare. Iată că acum, trecând Iisus prin locul în care se găsea orbul, suferința lui încetează pentru totdeauna. Sfânta Evanghelie ne relatează cum Mântuitorul, întâlnind pe acest orb într-o zi de sâmbătă, a scuipat pe pământ, a făcut tină, a uns ochii lui, apoi l-a trimis la apa Siloamului ca să se spele și îndată a dobândit vederea. În felul acesta, Cel ce mărturisea despre Sine că este „Lumina vieții” și că oricine vine după El „nu va umbla în întuneric, ci va avea Lumina vieții” (Ioan 8, 12), a îndepărtat pentru totdeauna suferința acelui om nefericit, i-a schimbat noaptea neagră a vieții, care părea fără de sfârșit, cu zări de lumină, l-a chemat la o existență nouă, de bucurie, pe care n-ar putea-o descrie decât unul care nu văzuse niciodată și i-a deschis un drum luminos spre mântuire.

Răspunsul necruțător al orbului îi înfurie pe farisei

Minunea relatată în pericopa evanghelică de azi i-a impresionat profund pe toți cei care au fost de față la săvârșirea ei ori au auzit vorbindu-se despre ea, a zguduit tot Ierusalimul și a uimit întregul popor, a adus bucurie în sufletele ucenicilor și ale tuturor celor care-L urmau pe Mântuitorul. Doar mai-marii templului și fariseii, plini de ură împotriva Mântuitorului, pe care, cu puțin înainte de săvâr­șirea minunii, intenționau să-L omoare cu pietre, pornesc o adevărată anchetă ca să afle cum este posibil că un orb din naștere a dobândit vederea tocmai prin Acest Iisus din Nazaret. De aceea, cel ce fusese orb este adus în Templu și interogat despre felul cum a primit vederea; sunt aduși apoi și părinții lui, ca să mărturisească dacă a fost cu adevărat orb din naștere. Apoi este chemat el însuși a doua oară pentru cercetări. În neputința lor de a nega minunea, fariseii n-au găsit un alt răspuns decât acela că Iisus este un păcătos. Dar, spre uimirea lor, orbul vindecat, care nu citise legea lui Moise sau profeții, a știut să dea un răspuns necru­țător acelor farisei care se declarau cu mândrie ucenici ai lui Moise, spunându-le: „Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic” (Ioan 9, 30-33). Deci, însuși cel vindecat recunoștea acum deschis dumnezeirea lui Iisus, fapt care i-a întărâtat pe farisei și mai mult contra Lui. Astfel încât l-au dat afară. În continuare, Sfânta Evanghelie ne relatează întâlnirea celui vindecat cu Mântuitorul, pe Care încă nu-L văzuse, și dialogul care a avut loc între ei. La întrebarea lui Iisus: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”, orbul a răspuns printr-o întrebare: „Și cine este, Doamne, ca să cred în El?”. „Și i-a zis Iisus: L-ai și văzut. Și Cel ce vorbește cu tine, Acela este.” (Ioan 9, 35-37). La auzul acestei descoperiri s-au deschis și ochii sufletului celui care primise lumina ochilor trupești cu puțin timp înainte, mărturisind cu convingere: „Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui” (Ioan 9, 38).

Credința în Hristos revarsă în om puteri dumnezeiești

Ce învățătură putem desprinde din această cutremurătoare pericopă evanghelică noi, cei de azi? Un lucru este sigur: orbul care a mărturisit deschis pe Domnul poate să ne slujească drept pildă de credință și nouă! Îndatorirea de a crede în Dumnezeu este prezentată în chip lămurit în multe îndemnuri date de Mântuitorul Însuși. Știm că ori de câte ori venea cineva la El și-i solicita ajutorul, Hristos îl întreba: „Crezi că pot să fac Eu aceasta?”, sau îi zicea: „Crede numai!”. La răspunsul afirmativ al celui întrebat, rugămintea i se împlinea, iar Mântuitorul îi spunea: „Credința ta te-a mântuit”. Iar în alt loc: „De aceea, vă spun vouă: pe toate câte le cereți rugându-vă, să credeți că le-ați și primit, și le veți avea” (Marcu 11, 24).

Credința a stat la baza cererii sutașului care-L ruga pe Mântuitorul să-i vindece sluga, a femeii care striga în urma Mântuitorului să-i tămăduiască fiica, a slăbănogului care a așteptat cu încredere timp de 38 de ani ceasul izbândirii sale, a unui orb vindecat cu alt prilej în Ierihon și a altor bolnavi readuși la viață de Mântuitorul. Prin credință, toți aceștia își deschideau sufletul cu toată încrederea ca să primească revărsarea darului dumnezeiesc prin Iisus Hristos.

Tot așa și noi, prin credință, ne deschidem sufletul ca să primim pe Dumnezeu și învățătura Lui cea sfântă și adevărată. Cel ce crede intră în legătură cu Dumnezeu și în el se revarsă puteri dumnezeiești care-l întăresc, îl luminează, îl mângâie, îl înalță spre tronul ceresc. Deci credința este aceea care ne umple de lumina învățăturii lui Dumnezeu și de puterea Lui cea fără de margini, ne pune sub ocrotirea Lui în toate împrejurările vieții.

Adevărații credincioși nu caută minuni

O credință puternică și sinceră poate să facă adevărate minuni, deși noi nu credem pentru a vedea minuni la tot pasul. Dar dacă medităm mai adânc, oare faptul că prin credință se stabilește o legătură între noi și Dumnezeu, că Dumnezeu Cel necuprins se sălășluiește în cuprinsul inimii noastre mărginite nu este o adevărată minune? Și în afară de aceasta, faptul că ea, credința, schimbă sufletul, că face dintr-un om rău un om bun, dintr-un egoist un om jertfelnic, dintr-un răzvrătit și certăreț un făcător de pace, dintr-un păcătos un om cu viață sfântă, nu este tot o minune? Adevărații cre­dincioși nu caută minuni, ei nu se îndoiesc în inima lor de realitatea existenței lui Iisus Hristos și a tuturor faptelor Sale minunate, așa cum făceau fariseii din Evanghelia de astăzi, nu-și aduc aminte de Dumnezeu doar atunci când sunt copleșiți de necazuri și strâmtorări. Adevărații creș­tini se străduiesc neîncetat ca, prin harul lui Hristos, sufletele lor să devină mai curate, mai pline de iubire, de blândețe, de smerenie și de pace. În același timp, ei caută să se îm­bo­gățească mereu cu tot mai multe fapte bune, pentru că, după cuvântul Sfântului Apostol Iacov, „cre­dința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26), este ca un pom fără roade. Cu alte cuvinte, credința noastră în Dumnezeu și dragostea față de El și de semenii noștri trebuie să se facă vădită în săvârșirea de fapte bune. Sfânta Scriptură a Vechiului și mai ales cea a Noului Testament este plină de îndemnuri la săvârșirea de fapte bune, la slujirea aproapelui nostru, căci această lucrare este tot ce poate fi mai frumos și mai înălțător în viața omului, ea aducând cu sine adevărata bucurie a vieții. Drept aceea, ca să ne arătăm credința în Dumnezeu, să urmăm pururea în viața noastră minunatele pilde de dragoste față de aproapele și desăvârșirea binelui, pe care ni le înfățișează Mântuitorul și aleșii săi. Să nu uităm nicicând cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice că noi „suntem făptura Lui (Dumnezeu), zidiți în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 10). Dar această înda­torire o putem desprinde chiar din cuvintele Mântuitorului, pe care le auzim tot în pericopa evanghelică de azi: „Trebuie ca Eu să fac lucrurile Celui ce M-a trimis până este ziuă; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume, sunt Lumina lumii” (Ioan 9, 4-5). Așa trebuie să fie și adevăratul creștin, adevăratul fiu al lui Dumnezeu și următor al lui Iisus Hristos Cel Înviat. Să lucreze până este ziuă, adică atât timp cât este în integritatea forțelor sale fizice și sufletești, să trăiască în lumină de la începutul vieții sale până la sfârșit, să-și desfășoare viața după voia lui Dumnezeu și învățătura adusă în lume de Fiul Său, adică sub semnul adevărului, al binelui și al frumosului. Să propovăduiască fără încetare pe Hristos și învățătura Lui, să-I închine Lui toate gândurile, toate acțiunile, dar și toate înfrângerile vieții, să-și îndrepte sufletul numai spre Tatăl Ceresc, de la Care să ceară cu credință „toată darea cea bună și tot darul cel desăvârșit”. În felul acesta, adevăratul creștin va putea să fie și el „lumină lumii”, pildă vrednică de urmat pentru semenii lui, să lucreze cu dragoste ca viața tuturor să fie mai bună și mai luminoasă, ca pacea și buna înțelegere să stăpânească pretutindeni. Amin.