Mormântul lui Hristos, templu al vieţii

Duminica a 3-a după Paști (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Deci, aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și, după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt; și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Și, ieșind, au fugit de la mormânt, căci erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

Duminica a treia după Paşti ne poartă înapoi, la zilele pătimirilor, morţii, îngropării şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Adică la fundamentele mărturisirii creştine. Aceste momente cruciale ale istoriei mântuirii, însoţite de explicaţii concise ale semnificaţiei lor, au constituit dintru început nucleul Tradiţiei Bisericii (cf. I Corinteni 15, 3‑7). Dacă patimile, moartea şi îngroparea lui Hristos sunt descrise în Evanghelii pe baza mărturiilor celor care au asistat la acestea, credinţa în Învierea Lui se întemeiază pe mormântul deschis şi gol, pe vestirea îngerilor şi pe mărturia celor care L‑au văzut pe Domnul înviat, toate acestea înţelese în lumina călăuzitoare a Scripturilor. Evanghelia acestei Duminici înfăţişează câteva dintre aceste elemente importante.

Mormântul deschis

În gândirea ebraică mormântul simboliza locuinţa morţilor, în care coborau cei ce plecau din lumea aceasta. Piatra grea care închidea mormântul întărea convingerea că din acest tărâm al umbrelor nu se mai putea ieşi. Piatra dată la o parte de pe mormântul Mântuitorului este un semn al înfrângerii iadului; ea îndeplineşte o funcţie care se poate caracteriza drept epifanică, prin faptul că dezvăluie o realitate nevăzută: legăturile iadului au fost rupte, moartea a fost biruită de Dumnezeu. În acest sens, Beda Venerabilul zice: „Îngerul a răsturnat piatra nu ca să‑I facă Domnului cale de ieşire din mormânt, ci pentru a arăta oamenilor că El ieşise deja din mormânt. Precum a fost pece­tluit pântecele Fecioarei, tot aşa a fost pecetluit şi mormântul. Şi după cum El a intrat în lume prin pântecele închis, în acelaşi chip a ieşit din ea prin mormântul închis”. Aceeaşi idee o regăsim în comentariile arhiepiscopului de Ravenna, Petru Hrisologul: „Îngerul a dat la o parte piatra pentru a‑i ajuta pe tovarăşii săi slujitori să creadă, nu pentru a‑L ajuta pe Domnul să învieze. El a dat în lături piatra pentru credinţă, căci a fost pusă la uşa mormântului din pricina necredinţei. El a răsturnat piatra pentru ca Cel Care a biruit iadul să poarte numele de Cel Viu” (Omilii la Sfintele Evanghelii, 2.7). Dacă Beda găseşte o corespondenţă de idei între mormântul Domnului şi pântecele Maicii Sale, Petru Hrisologul asemuieşte mormântul cu inima omului, care, prin credinţă, trebuie să devină locul Învierii lui Hristos: „De unde trebuie să fie piatra răsturnată? De la mormânt sau de la inima noastră? De la groapă sau de la ochii noştri? Voi, ale căror inimi sunt încuiate şi ai căror ochi sunt închişi, nu puteţi să descoperiţi slava mormântului deschis. Rugaţi‑vă, fraţilor, ca îngerul să se pogoare acum şi să dea la o parte împietrirea inimilor, să deschidă simţirea noastră închisă şi să vestească minţii noastre că Hristos a înviat. Căci precum inima în care Hristos trăieşte şi domneşte este rai, tot aşa, inima în care Hristos rămâne mort şi îngropat este un mormânt” (Omilia 82 la Marcu).

Întâlnirea cu îngerul a purtătoarelor de mir

Mormântul este populat de fiinţe cereşti, îmbrăcate în veşminte albe, pline de strălucire, tipice pentru viziunile apocaliptice. Prin aceasta se pune în evidenţă caracterul eshatologic al acestei întâlniri dintre cer şi pământ. Mormântul lui Hristos nu este nicidecum părăsit; dimpotrivă, este plin de prezenţa lui Dumnezeu. El devine astfel centrul simbolic al pământului. „Pământul morţilor devine pământul celor vii”, arată un teolog contemporan (O. Clément). Cuvântul îngerului către femei începe prin a le risipi teama: „Nu vă înspăimântaţi!” Aceste cuvinte, alături de îndemnul Domnului înviat la bucurie, definesc starea de spirit a celor ce sunt martori ai Învierii. Căci Învierea este, după arată imnografia praznicului, remediul întristării. Vestea Învierii este adresată întregii comunităţi a celor credincioşi şi ea vine, prin glasul îngerului, direct de la Dumnezeu. O examinare sumară a cuvântărilor misionare din Faptele Apostolilor arată faptul că Apostolii vorbeau despre Învierea Domnului în cuvinte foarte asemănătoare cu cele ale îngerului de la mormânt (cf. Fapte 2, 22; 3, 6; 4, 10). Biserica, mărturisindu‑şi credinţa în Iisus Cel înviat, considera că temeiurile acesteia sunt revelate de Dumnezeu. În această perspectivă, îngerul, deşi este purtătorul Cuvântului lui Dumnezeu, este în acelaşi timp şi glasul Bisericii; ca răspuns la biruinţa lui Dumnezeu asupra morţii, ea îşi proclamă credinţa în Iisus Cel înviat.

Trupul Străinului

Evanghelia de astăzi conţine o scenă care mai descoperă un aspect al credinţei pascale, pe lângă acela al mărturisirii Învierii lui Hristos. Este vorba despre Iosif din Arimateea, care cere de la Pilat trupul lui Iisus. Dincolo de curajul şi dragostea lui Iosif pentru Hristos, întrezărim aici o prefigurare a ritualului euharistic. „Dă‑mi mie, Preasfinţite Stăpâne, Cinstitul şi Preasfântul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, rostesc preoţii în cadrul Sfintei Liturghii arhiereşti, la momentul împărtăşirii. În această lumină, Iosif din Arimateea devine modelul creştinului care, pătruns de credinţa în Hristos Cel înviat, caută cu stăruinţă împărtăşirea de Trupul dătător de viaţă, lumină şi putere ale veacului celui nou, spre care ne deschide calea Mântuitorul nostru. Momentul este cântat de Biserică la Utrenia Sâmbetei celei Mari, într‑unul dintre cele mai răscolitoare tropare ale Săptămânii Patimilor: „Soarele și‑a ascuns razele și catapeteasma Templului s‑a rupt în două din pricina morții Mântuitorului, pe care Iosif văzându‑le s‑a dus la Pilat și cu căldură îl rugă, spunând: Dă‑mi mie pe acest străin, Care de prunc ca un străin a fost găzduit în lume. Dă‑mi mie pe acest străin, pe Care cei de un neam cu El din ură L‑au omorât ca pe un străin. Dă‑mi mie pe acest străin, de a Cărui moarte străină sunt uimit văzând‑o. Dă‑mi mie pe acest străin, Care știe să îi găzduiască pe săraci și pe străini. Dă‑mi mie pe acest străin, pe Care evreii din pizmă L‑au înstrăinat de lume. Dă‑mi mie pe acest străin, ca să ascund în mormânt, pe Cel Care ca un străin nu avea unde să‑și plece capul”. Ascultând aceste cuvinte de rugăciune, Pilat, după ce s‑a încredințat de la sutaș că Iisus a murit, „a dăruit lui Iosif trupul”(Marcu 15, 45). Nepreţuit este darul primit de Iosif, infinit mai mare decât toate bogăţiile pământeşti pe care le avea (cf. Matei 27, 57). Același trup pe care l‑a primit ca dar Iosif de la Pilat, însă înviat și veşnic viu, îl primim şi noi, dimpreună cu sângele Dumnezeului‑Om, prin Taina dumnezeieștii Euharistii. Și astfel Îl găzduim pe marele „Străin” în lăuntrul nostru, ne hrănim duhovnicește, ne facem nestricăcioși, înviem și ne îndumnezeim.

Mormântul lui Hristos, ca loc al Învierii Sale, este prototipul locaşului Bisericii. Spre acesta se grăbesc astăzi dis‑de‑dimineaţă femeile purtătoare de mirul virtuţilor creştineşti. Aici răsună vestirea îngerească a Învierii şi se rostogoleşte piatra necredinţei. Şi tot aici cerem Trupul lui Iisus, care „ne îndumnezeieşte sufletul şi ne hrăneşte minunat mintea”. Să primim aceste bune vestiri şi daruri de viaţă ca podoabe ale Paştilor în inimile luminate de slava Învierii lui Hristos.

* Pr. lect. dr. Adrian Murg, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Ilarion V. Felea” Arad