Orbul vindecat, apostol al harului tămăduitor

Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere) Ioan 9, 1-38

În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb? Iisus a răspuns: Nici acesta n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Care M-a trimis pe Mine; căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului, care se tâlcuieşte: trimis. Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând. Iar vecinii şi cei care-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea? Unii ziceau: El este. Alţii ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ţi s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numeşte Iisus a făcut tină, a uns ochii mei şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându-mă şi spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Şi el a zis: Nu ştiu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii. Deci, iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd. Însă unii dintre farisei ziceau: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta. Iar alţii ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Şi era dezbinare între ei. Au zis, deci, orbului iarăşi: Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii? Iar el a zis că Proroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până ce n-au chemat pe părinţii celui ce vedea. Şi i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns, însă, părinţii lui şi au zis: Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinţii lui pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale ca, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinţii lui: Este în vârstă; întrebaţi-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta este păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu că, fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui? Şi l-au ocărât şi i-au zis: Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi ştim că Dumnezeu a vorbit cu Moise, dar pe Acesta nu-L ştim de unde este. A răspuns omul şi le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este, iar El mi-a deschis ochii. Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar, dacă este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic. Au răspuns şi i-au zis: În păcate te-ai născut tot şi tu ne înveți pe noi? Şi l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară şi, găsindu-l, l-a întrebat: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns şi a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Şi a zis Iisus: L-ai şi văzut! Cel ce vorbește cu tine, Acela este. Iar el a grăit: Cred, Doamne! şi s-a închinat Lui.

Pericopa evanghelică citită astăzi, în Duminica a 6-a după Paști, ne înfățișează una dintre minunile Mântuitorului, arătându-ne felul în care Lumina dumnezeiască, adică Dumnezeu Însuși, S-a făcut cunoscută oamenilor, dăruind lumină ochilor sau vedere unui orb din naștere.

Este un fapt îndeobște cunoscut că dintre toate simțurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, vederea este cea mai de preț și necesară pentru viața noastră. Să ne gândim la acel orb nefericit din Evanghelia de astăzi, sortit să trăiască într-o veșnică împărăție a întunericului, care nu s-a bucurat nicicând de lumina zilei, n-a putut simți privirea duioasă și ocrotitoare a părinților, dar nici pe cea compătimitoare a celor care îi aruncau un ban în mână, n-a putut nicicând să admire un răsărit sau un apus de soare, farmecul unei nopți cu cerul înstelat ori frumusețile naturii înconjurătoare.

Dumnezeiasca vindecare și anchetatorii ei

Minunea săvârșită de Hristos cu orbul din naștere a impresionat profund pe toți cei care au fost de față la săvârșirea ei ori au auzit vorbindu-se despre ea. Aceasta a zguduit tot Ierusalimul și a uimit întregul popor, a adus bucurie în sufletele ucenicilor și ale tuturor celor care Îl urmau pe Mântuitorul. Doar mai-marii Templului și fariseii, plini de ură împotriva Mântuitorului, pe Care, cu puțin înainte de săvârșirea minunii, intenționau să-L omoare cu pietre, pornesc o adevărată anchetă ca să afle dacă este posibil ca un orb din naștere să dobândească vederea tocmai prin Acest Iisus din Nazaret. De aceea cel ce fusese orb este adus în Templu și interogat despre felul în care a primit vederea; sunt aduși apoi și părinții lui ca să mărturisească dacă a fost cu adevărat orb din naștere, este chemat el însuși a doua oară pentru cercetări. În neputința lor de a nega minunea, fariseii n-au găsit un alt răspuns decât acela că Iisus este un păcătos. Dar, spre uimirea lor, orbul vindecat, care nu citise Legea lui Moise sau profeții, a știut să dea un răspuns necruțător acelor farisei care se declarau cu mândrie ucenici ai lui Moise.

Minunile și nevăzătorii lor

Ce învățătură putem desprinde din această cutremurătoare pericopă evanghelică? Un lucru este sigur: orbul care a mărturisit deschis pe Domnul poate să ne slujească și nouă drept pildă de credință. Prin credință ne deschidem sufletul ca să primim pe Dumnezeu și învățătura Lui cea sfântă și adevărată. Cel ce crede intră în legătură cu Dumnezeu și în el se revarsă puteri dumne­zeiești care-l întăresc, îl luminează, îl mângâie, îl înalță spre tronul ceresc. Credința este aceea care ne umple de lumina învățăturii lui Dumnezeu și de puterea Lui cea fără de margini, ne pune sub ocrotirea Lui în toate împrejurările vieții. O credință puternică și sinceră poate să facă adevărate minuni, deși noi nu credem ca să vedem minuni la tot pasul. Dar dacă medităm mai adânc, oare faptul că prin credință se stabilește o legătură între noi și Dumnezeu, că Dumnezeul Cel necuprins Se sălășluiește în cuprinsul inimii noastre mărginite nu este o adevărată minune? Și, în afară de aceasta, faptul că ea, credința, schimbă sufletul, că face dintr-un om rău unul bun, dintr-un egoist un om jertfelnic, dintr-un răzvrătit și certăreț un făcător de pace, dintr-un păcătos un om cu viață sfântă, nu este tot o minune?

Omul credincios, văzătorul celor nevăzute

Adevărații credincioși nu caută minuni, nu se îndoiesc în inima lor de realitatea existenței lui Hristos și a tuturor faptelor Sale, așa cum făceau fariseii din Evanghelia de azi, nu-și aduc aminte de Dumnezeu doar atunci când sunt copleșiți de necazuri și strâmtorări. Adevărații creștini se străduiesc neîncetat ca prin harul lui Hristos sufletele lor să devină mai curate, mai pline de iubire, de blândețe, de smerenie și de pace. În același timp, ei caută să se îmbogățească mereu cu tot mai multe fapte bune. Credința noastră în Dumnezeu și dragostea față de El și de semenii noștri trebuie să se facă vădită în săvârșirea de fapte bune. De aceea, ca să ne arătăm credința în El, să urmăm pururi în viața noastră minunatele pilde de dragoste față de aproapele și desăvârșirea binelui pe care ni le înfățișează Mântuitorul și aleșii Săi. În felul acesta vom putea fi „lumină lumii", pildă vrednică de urmat, ca viața tuturor să fie mai bună și mai luminoasă, ca pacea și buna înțelegere să stăpânească pretutindeni.