Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Paradoxul de la Gherghesa: Dumnezeu este mărturisit de demoni, dar refuzat de oameni

Paradoxul de la Gherghesa: Dumnezeu este mărturisit de demoni, dar refuzat de oameni

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Conf. Dr. Gheorghe Holbea - 25 Oct, 2020

Duminica a 23-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39

Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

În duminica aceasta, a 23-a după Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica ne pune în față, prin Sfântul Evanghelist Luca, un episod cutremurător, dar plin de înțelesuri duhovnicești, din lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Evanghelia ne aduce alături de Mântuitorul în Galileia, acolo unde se desfășoară prima parte a lucrării Sale dumnezeiești. De altfel, capitolele 8 și 9 din Evanghelia după Luca descriu încheierea acti­vității în Galileia, urmărind să ilustreze adeverirea mesajului pe care Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit să-L aducă, anume că Împărăția lui Dumnezeu este aproape și că viața în această Împărăție presupune schimbarea principiilor care ritmau până atunci viața oamenilor. În același timp, pe parcursul acestei ultime părți de activitate în Galileia, Evanghelistul ­

Luca ilustrează câteva episoade care au drept scop revelarea Mântuitorului drept Împărat, așezat de Dumnezeu peste această Împărăție.

Astfel, chiar înainte de episodul relatat de Evanghelia de astăzi, Hristos se arată stăpân  peste elementele naturii, potolind furtuna de pe lacul Galileii (Lc 8, 22-25). După ce poruncește vântului și valurilor să se oprească, scoțând la iveală și puțina credință a ucenicilor Săi, Mântuitorul coboară pe țărm în partea vestică a lacului, locuită de o populație păgână. Decizia de a opri pe un teritoriu păgân, profetică în esența ei, vrea să arate că Împărăția pe care Acesta o vestește nu se limitează la ­poporul evreu, așa cum, probabil, ar fi dorit aceștia. Intrarea pe un teritoriu păgân, gest scandalos pentru orice evreu evlavios, presupunea, în același timp, întinarea rituală, fiind marcată de evanghelist prin mai multe elemente: existența demonilor, a mormintelor și a porcilor. Cu alte cuvinte, din punct de vedere duhovnicesc, întregul peisaj descris de Evanghelistul Luca se înscrie într-un registru infernal, teritoriul părând a fi sub stăpânirea demonilor. De altfel, chiar demonul, vorbind în numele legiunii care-l stăpânea pe nefericitul om, consideră că ținutul este proprietatea lui: „Ce ai cu mine, ­Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui” (Lc 8, 28). Altfel spus, „ce cauți pe teritoriul meu, de ce mă chinuiești în propria-mi casă?”.

Puse în context, toate aceste detalii creează o imagine mai amplă, de care este nevoie pentru a putea înțelege gesturile Mântuitorului. Textul scripturistic nu o spune, însă probabil în acel ținut își afla cartierul general o legiune romană (5.000-6.000 de soldați), pentru care populația din acele părți creștea turme mari de porci, știut fiind că soldații romani preferau carnea de porc. Pentru oamenii care trăiau în aceste locuri, și care erau, probabil, terorizați de prezența trupelor militare cantonate în vecinătatea caselor lor, turmele de porci aveau o valoare imensă, întreaga lor existență, sau bună parte din aceasta, fiind pusă pe seama creșterii acestora. Pentru acești oameni, porcii reprezentau criteriul unei vieți pașnice în împărăția romană și erau gata să sacrifice inclusiv viața unui om. Coborând în această parte a lacului, Mântuitorul Hristos face nu doar o minune, o exorcizare, ci săvârșește o lucrare misionară, căutând să vestească Împărăția lui Dumnezeu și să exemplifice ce înseamnă să trăiești în ea și celor care se aflau sub puterea demonilor, fiind posedați fie direct, ca demonizatul din Evanghelie, fie indirect, ca populația care-L întâmpină pe Mântuitorul, după vindecare, și care e stăpânită de dorința de avere ce distorsionează realitatea creată.

Incapacitatea de a sesiza valoarea vindecării 

Deși nu apucă să vestească Împărăția cerurilor, odată coborât din corabie, fiind abordat imediat de cel demonizat, Mântuitorul este, aproape instantaneu, mărturisit drept Fiu al lui Dumnezeu de demonul care vorbește prin gura omului. Prin această mărturisire, Evanghelistul Luca scoate în evidență, după potolirea furtunii de pe Marea Galileii, că Iisus Hristos este nu doar stăpân al forțelor naturii, ci este stăpân și peste demoni și că are autoritate asupra lor. Ce s-a întâmplat mai departe este cunoscut: demonizatul a fost vindecat, diavolii primind permisiunea de a intra în turma de porci, evenimentele ulterioare descoperind drama prin care trecea sărmanul om. Faptul că nici porcii (despre care evreii credeau că sunt animale necurate) nu au suportat pre­zența demonilor și s-au aruncat în mare vorbește despre dezechilibrul pe care răul îl produce în creația lui Dumnezeu, dar și despre incapacitatea omului de a-l sesiza și a i se opune la modul concret. În cazul nostru, discutăm despre bucuria gherghesenilor de a vedea un asemenea miracol și de a-l ști pe cel demonizat redat comunității din care face parte, dar și despre incapacitatea lor de a sesiza valoarea vindecării și salvării unui om. „Prețul e mult prea mare!”, par a gândi conaționalii celui vindecat, văzând cum turma de porci se aruncă în mare. Aici, mai ales în contextul societății contemporane, poate apărea întrebarea: De ce Iisus a îngăduit paguba? Sfântul Chiril al Alexandriei explică astfel: „[...] Hristos le-a îngăduit lor cele pe care le cereau, pentru ca să învățăm dintre cele petrecute ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroși [...]”.

Evanghelia se încheie cu vestea că fostul demonizat stă la picioarele lui Iisus, indicativ clasic al ucenicului, rugându-L să-l ia cu El, după ce conaționalii săi Îl alungaseră. Mântuitorul, însă, îl trimite la cei din comunitatea din care făcea parte, cel vindecat primind misiunea de apostol printre păgânii din ținutul Gherghesenilor. În loc să cadă în genunchi şi să aducă mulțumire Domnului că a salvat un suflet, gherghesenii jelesc pierderea porcilor! În loc să-L roage să le fie oaspete (asemenea samaritenilor descriși în Evanghelia după Ioan 4, 40-42), Îl roagă să plece cât mai repede.

Demonii omului modern ­și sacrificiile care le sunt aduse

Acest episod relatat de Evanghelistul Luca poate părea irelevant pentru epoca noastră sau ne poate pune într-o mare dilemă. Este omul societății moderne asemenea gherghesenilor? Care sunt valorile pe care le slujim? Căror „dumnezei” ne închinăm? Ce sacrificii aduce omul modern pentru a rămâne în grațiile propriului idol? Timp, efort, libertatea celor din jur, viața aproapelui?! În fond, indiferent de societate sau de cultură religioasă, divinitățile trebuie „hrănite” prin jertfele aduse de oameni. Spre deosebire de vremea Mântuitorului, demonii societăților post­moderniste se doresc a fi mai invizibili ca niciodată, dar la fel de pregătiți să-i înșele pe oameni, sugerându-le că a avea este ­totuna cu a exista.

Bani, putere, confort, lenevie, distracție... și lista patimilor în care sunt deghizați demonii poate continua. De altfel, Părinții Bisericii nu vorbeau despre lăcomie, iubire de arginți, desfrânare etc., ci despre duhul lăcomiei, duhul iubirii de arginți sau duhul desfrânării, luând în considerare tocmai această cultură duhovnicească a Antichității târzii și începutului de Ev Mediu în care lumea duhului reprezenta fundamentul și țesătura invizibilă din spatele fenomenelor naturale. Este ceea ce Sfântul Apostol Pavel le spune efesenilor: „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduh” (Ef  6, 12). În toți acești idoli își pun mulți dintre oamenii moderni nădejdea, pentru că, trebuie reținut, diavolul are asupra omului doar atâta putere cât îi este oferită de om. Cu alte cuvinte, ajunge să fie stăpânit de diavol acela care îi cedează stăpânirea asupra sa. Un om aflat într-o stare pătimașă nu va mai reuși să se stăpânească pe sine în fața provocării aduse de patimă. Și astfel, propria libertate ajunge să fie jertfită pe altarul unui idol care promite nemurirea, dar care nu poate oferi decât o supraviețuire meschină și o palidă plăcere de moment.

Pentru creștini, existența este mai presus de simpla acumulare de orice natură. Ea presupune legătură, comunicare și, eventual, relație de iubire. În ultimă instanță, rațiunea de a fi a omului este aceea de a căuta cu înfrigurare, chiar dacă de­seori fără să conștientizeze, sursa exis­tenței sale, adică pe Dumnezeu, iubirea absolută. De aceea, ­bucuria existenței umane este de a iubi și de a fi iubiți. Doar că, de foarte multe ori, sub influența duhurilor întunecate, omul ajunge să se iubească doar pe sine. În loc să se dăruiască pe sine pentru a se îmbogăți, ajunge să confunde puterea iubirii cu iubirea de putere. Și toate acestea pentru că nu înțelege, asemenea personajului dostoievskian Stavroghin, din romanul Demonii, iubirea infinită a lui Dumnezeu. Imposibilitatea acestuia de a depăși izolarea, prilejuită de orgoliul său demonic, creează ruptura între el şi Dumnezeu. Asemenea omului modern, Stavroghin devine torturat de conștiința iubirii neîmplinite, acesta fiind condamnat la infern din cauza neputinței de a iubi, acceptând doar o existență teoretică, rațională a lui Dumnezeu, fără să facă experiența unirii cu Dumnezeu prin iubire.

Omul devine ceea ce consumă

Evanghelia de astăzi ne învață, mai ales în vremurile tulburi pe care le trăim de câteva luni încoace, că aceia care se încred în Hristos trebuie să-L mărturisească pe Acesta, fără frică sau jenă. Este nevoie nu doar de credință lăuntrică, ci mai ales ca acea credință să fie vizibilă, să fie rostită. Comportamentul nostru este cel care atestă tăria credinței noastre. Diavolul, prin omul demonizat, a căzut la pământ și i s-a închinat așa cum o face supusul împăratului. Cade la pământ și recunoaște autoritatea lui Hristos. Spre deosebire de acesta, conaționalii lui sunt uimiți de puterea lui Hristos, însă Îl invită să le părăsească teritoriul.

Vindecarea demonizatului ne învață, totodată, cum spunea părintele Nicolae Steinhardt, să fim tot timpul conștienți de posibila demonizare a sufletului nostru. Lumea și natura desfigurată oferă, la tot pasul, motive de atașament față de lucruri care nu pot împlini dorul pe care omul îl are după Creatorul său. Curios fapt! Evanghelia începe cu un om posedat de demon și se termină cu mai mulți oameni posedați de propriile lor posesii. Începe cu un bolnav, puternic posedat de demonii mâniei, răzbunării, tristeții, și se încheie cu fostul bolnav care vrea să rămână alături de Domnul Hristos, însă și cu oamenii aparent sănătoși care preferă să rămână cu porcii. Iar experiența de zi cu zi ne arată că devenim ceea ce păstrăm aproape de noi. Dacă vrem să rămânem cu Domnul, ne vom împărtăși de Trupul și Sângele Lui și ne vom face asemenea Lui. Dacă preferăm bunurile limitate, de orice natură, fără discernământ, ne vom transforma în ceea ce consumăm și vom ajunge să fim robi ai instinctelor animalice, care vor deveni mai posesive și mai nemiloase pe zi ce trece. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea putere să fim alături de El în toate zilele vieții noastre! Amin!