Postul - ofrandă a iubirii omului faţă de Dumnezeu

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

"Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta."

† Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia acestei Duminici, a Izgonirii lui Adam din Rai sau a Lăsatului sec de brânză, este o lumină pentru sufletul nostru în toată perioada Postului Sfintelor Paşti în care intrăm acum. Duminica aceasta are o importanţă majoră, deoarece îndată după ea începe o perioadă lungă de urcuş duhovnicesc interior spre Înviere.

Iertarea semenilor luminează sufletul omului pentru comuniunea cu Dumnezeu

Evanghelia acestei zile este adâncă în înţelesurile ei, deşi cuvintele ei sunt simple şi puţine. Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că iertarea este începutul bun al perioadei de post. Ne iertăm unii pe alţii pentru ca şi Dumnezeu să ne ierte păcatele sau greşelile noastre. Iertăm greşelile altora, pentru a fi în pace şi comuniune cu toţi oamenii şi pentru a ne asemăna cu Dumnezeu Cel Milostiv şi Iertător. Prin aceasta, Evanghelia ne învaţă că relaţia omului cu Dumnezeu depinde de relaţia lui cu semenii săi, că omul nu se poate apropia de Dumnezeu nesocotind pe aproapele său. Întrucât fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu îndreptat spre umanitate, există o legătură sfântă între Dumnezeu şi fiecare om. Modul şi măsura în care omul arată iubire faţă de semenii săi contribuie mult la construirea, cultivarea şi aprofundarea relaţiei lui de comuniune cu Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului. Nimeni nu poate intra în post, ca luptă duhovnicească pentru curăţirea de păcate şi de luminare a sufletului, fără iertare, deoarece prin iertarea altora se cultivă smerenia omului dornic de-a trăi în iubire milostivă. De aceea, la Vecernia din Duminica aceasta cerem să fim iertaţi de către toţi şi iertăm pe toţi. Iertarea aproapelui implică adesea o răstignire a propriului egoism şi deschide sufletul spre o nouă stare de comunicare şi comuniune a omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin iertarea cuiva se recunoaşte că persoana respectivă este mai mult decât o faptă rea pe care a săvârşit-o la un moment dat, când a supărat pe cei din jur.

Cât priveşte postul, Evanghelia ne arată că trebuie să postim nu în stare de tristeţe, ci de bucurie: "Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie."

Deci, nu postim pentru a fi văzuţi sau lăudaţi de oameni, ci postim ca să ne apropiem mai mult de Dumnezeu. Astfel, postul este dăruire de sine sau ofrandă de sine adusă lui Dumnezeu ca recunoştinţă pentru darul vieţii şi ca dorinţă de sfinţire a vieţii (cf. Romani 12, 1). Postul are ca bază evlavia şi iubirea faţă de Dumnezeu. Postim pentru că Îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât darurile Lui materiale pe care le consumăm. Ne încredinţăm Lui, pentru că El este Izvorul vieţii noastre. Viaţa omului în trup se menţine din darurile lui Dumnezeu create pentru om: aerul, apa, lumina şi roadele pământului, în timp ce viaţa sufletului se hrăneşte din iubirea milostivă şi smerită a lui Dumnezeu, prin rugăciune şi prin Sfintele Taine ale Bisericii.

Mântuitorul spune: "Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie", adică El vede tainic cum omul credincios care posteşte şi se roagă iubeşte mai mult pe Dumnezeu-Dăruitorul decât darurile Sale. Postul este, aşadar, o stare spirituală de jertfă sau ofrandă a celui care posteşte, stare cultivată în mod liber şi după puterea fiecăruia. Postul este şi semnul dorinţei omului credincios de a se elibera de lăcomia după bunuri materiale spre a se uni prin rugăciune mai intensă cu Dumnezeu Cel netrecător şi nelimitat, Izvorul bucuriei veşnice. Prin urmare, postul susţine rugăciunea omului credincios care face din relaţia sau legătura sa cu Dumnezeu centrul, lumina şi hrana sufletului său. Prin urmare, cine posteşte şi nu se roagă, acela nu adună lumină spirituală în suflet, ci rămâne doar la nivel de exerciţiu biologic şi psihologic, motivat igienic sau estetic. De fapt, postul nu este numai abţinere de la bucate de origine animală, ci şi înfrânare de la orice fel de lăcomie materială şi de la orice păcat (gând, cuvânt sau faptă lipsite de iubire de Dumnezeu şi de aproapele).

Smerenia şi bucuria, semnele postului adevărat

Postul este o lucrare spirituală bineplăcută lui Dumnezeu, când se face din iubire pentru El. Însă nu trebuie să postim ca să fim lăudaţi sau compătimiţi şi admiraţi, în acelaşi timp, pentru asprimea şi lungimea postului. În timpul Mântuitorului Iisus Hristos, cei care umblau cu faţa posomorâtă sau întunecată ori îşi puneau cenuşă pe cap ca să atragă atenţia oamenilor că postesc, căutau de fapt laudă de la oameni. Însă, Mântuitorul spune: "tu când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti". A unge capul, în tradiţia ebraică, înseamnă a arăta că trăieşti viaţa ca binecuvântare şi bucurie primite de la Dumnezeu. A spăla faţa însemna a avea o atitudine firească, de întâlnire şi comunicare cu oamenii, faţă către faţă, fără a atrage atenţia printr-o înfăţişare posomorâtă sau întunecată (smolită). În acest context, smoala şi cenuşa sugerau postul sau pocăinţa, dar şi camuflau dorinţa de-a fi observat şi lăudat ca fiind evlavios. Aşadar, postul trebuie să fie o lucrare interioară, intimă, sufletească, de comuniune personală a omului cu Dumnezeu, Care vede, tainic şi tăcut, sufletul şi faptele omului credincios şi jertfelnic, rugător şi postitor.

În Evanghelia acestei Duminici se arată, de fapt, motivaţia postului. Postim pentru că iubim pe Dumnezeu din ceruri, Dăruitorul vieţii veşnice, mai mult decât toate darurile materiale trecătoare, bucatele gustoase şi băuturile rafinate. Astfel, postul adevărat produce o schimbare a modului de a fi al omului, o trecere de la lăcomia de cele materiale la dorinţa de cele spirituale, pentru a cultiva mai intens rugăciunea sau comuniunea cu Dumnezeu Cel nematerial, nelimitat şi netrecător. Postul adevărat are ca scop ridicarea omului deasupra bunurilor materiale sau pământeşti, pentru a se uni, prin rugăciune şi împărtăşire euharistică mai deasă, cu Dumnezeu Cel Milostiv, Izvorul vieţii veşnice din Împărăţia cerurilor. În acest sens, Mântuitorul ne îndeamnă: "Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică", adică unde lucrurile îşi pierd valoarea, şi "unde furii le sapă şi le fură", adică unde nimic nu este sigur sau stabil, ci totul este schimbător şi imprevizibil. Vedem cum, prin învăţătura Sa, Mântuitorul Iisus Hristos cheamă oamenii la o mutaţie, adică la o ridicare a lor din planul vieţii pământeşti în planul vieţii cereşti sau duhovniceşti, zicând: "Adunaţi-vă comori în ceruri", adică sfinţenie, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (cf. Romani 14, 17), iar ca o concluzie, adaugă: "unde este comoara ta, acolo este şi inima ta". Când Hristos Domnul afirmă o legătură între comoară şi inimă, El, de fapt, îndeamnă pe oameni să iubească mai întâi şi mai mult darurile duhovniceşti ale vieţii veşnice decât bunurile materiale trecătoare. E vorba aici de comori spirituale care nu se schimbă, nu se devalorizează şi nu se pierd niciodată, ci rămân veşnice. Comorile acestea sunt darurile Duhului Sfânt sau roadele harului din sufletul omului (cf. Galateni 5, 20-23). Aceste comori duhovniceşti trebuie adunate mai ales în perioada Postului Sfintelor Paşti, ca lumini pentru suflet sau bucurii ale inimii.

Dacă inima omului se leagă excesiv de bunuri pământeşti, limitate şi trecătoare, atunci ea rămâne sclavă a comorilor pământeşti. În schimb, o comoară cerească, spirituală, creşte mereu în valoare pe măsura creşterii iubirii omului faţă de Dumnezeu Cel nemărginit şi netrecător. Astfel, inima sau sufletul omului se împărtăşeşte şi se îmbogăţeşte din iubirea infinită şi eternă a lui Dumnezeu. Ajuns la această stare, sufletul omului nu mai iubeşte în mod pătimaş şi definitiv lucrurile materiale limitate şi trecătoare, ci caută şi iubeşte lumina, harul şi bucuria veşnică a Preasfintei Treimi cea nelimitată şi netrecătoare.

Postul, timpul nevoinţelor duhovniceşti pentru a spori comorile din "traista" sufletului

Într-un limbaj poetic sau metaforic, Părintele Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria de Neamţ, vorbind despre comorile din ceruri, zicea că ele se adună în "traista" sufletului, întrucât în această lume omul este călător sau pelerin spre Patria cerească. Dar ce adunăm, de fapt, în sufletul nostru nemuritor

prin post, rugăciune, priveghere, nevoinţă, pocăinţă, milostenie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine? Adunăm harul sau prezenţa iubitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu Cel Veşnic în sufletul nostru. Adunăm lumina iubirii Lui în inima noastră. Ca atare, omul duhovnicesc, rugător şi postitor, luminat de harul lui Hristos, dobândeşte gândire şi privire duhovnicească, foloseşte cuvinte duhovniceşti şi săvârşeşte fapte duhovniceşti, prin care se aseamănă cu sfinţii lui Dumnezeu. Prin urmare, câtă lumină a harului divin adună omul în suflet pe pământ, atâta lumină poartă sufletul său nemuritor dincolo de mormânt, adică în lumina cea neînserată a Împărăţiei cerurilor. Astfel, sufletul omului credincios se va înălţa şi va creşte în lumina iubirii lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi, fiind ajutat de lumina pe care o are deja în sufletul său ca o arvună a slavei Învierii lui Hristos. De aceea, Mântuitorul spune: "Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru" (Luca 17, 21). Când adunăm în suflet lumină din lumina iubirii lui Dumnezeu, atunci Postul Sfintelor Paşti devine un urcuş spre lumina Învierii, mai întâi lumina învierii sufletului din moartea păcatului şi apoi lumina slăvitului praznic al Paştilor. În timpul Postului Sfintelor Paşti, spune Sfântul Vasile cel Mare, slăbim trupeşte, dar ne întărim duhovniceşte. Cu alte cuvinte, reducem hrana materială, dar sporim hrana spirituală prin rugăciune, citire de cărţi sfinte, convorbiri duhovniceşti, spovedanie şi împărtăşire mai deasă. În timpul Postului Sfintelor Paşti, Biserica întreagă practică postul rânduit de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, care au fost ei înşişi mari postitori şi înţelepţi păstori de suflete pe calea mântuirii. Iar această postire a tuturor ortodocşilor creştini, cler şi popor, este totodată o cinstire a postului de 40 de zile pe care l-a împlinit Mântuitorul Iisus Hristos în pustie, pentru a ne arăta că nimeni nu se poate lupta cu duhurile rele şi cu patimile întunecate fără a dobândi mai întâi lumina harului divin prin rugăciune şi post.

Adam a fost izgonit din Rai pentru că nu a postit

Există o adâncă legătură spirituală între postul Mântuitorului Iisus Hristos în pustie timp de 40 de zile, pe de o parte, şi izgonirea lui Adam din Rai, pe de altă parte. Postul Sfintelor Paşti se referă în acelaşi timp la greşeala lui Adam celui dintâi şi la îndreptarea ei de către Hristos, Noul Adam. Nu întâmplător, Duminica aceasta care precede începutul Postului Sfintelor Paşti se numeşte şi Duminica Izgonirii lui Adam din Rai.

De ce a fost izgonit Adam din Rai? Răspunsul este simplu: pentru trei mari greşeli. Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, nu a postit (adică nu s-a înfrânat) şi nu s-a pocăit după ce a greşit, ci a dat vina pe femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe şarpe. De atunci şi până astăzi, omul păcătos are tendinţa de a se scuza pe sine acuzând pe alţii. Din acest motiv, el nu se poate mântui fără pocăinţă (regret sau căinţă pentru păcatul săvârşit şi cerere de iertare).

Hristos - Noul Adam ne învaţă să luptăm cu ispitele

Din postul de 40 de zile al Mântuitorului Iisus Hristos învăţăm să ne înfrânăm şi să luptăm duhovniceşte, pentru a birui păcatul ca mod de existenţă egoistă şi arogantă. Domnul nostru Iisus Hristos a respins cele trei ispite venite de la diavolul, şi anume lăcomia după bunurile materiale, pofta de stăpânire a lumii acesteia şi iluzia slavei deşarte, adică supraevaluarea de sine a omului. În concluzie, Mântuitorul Iisus Hristos respinge toate ispitele afirmării egoiste a omului care se separă de Dumnezeu, prin neascultare şi uitare de El, deoarece omul se poate mântui numai prin iubire smerită faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ascultarea lui Hristos - Noul Adam vindecă neascultarea lui Adam cel vechi

Sfinţii Părinţi ai Bisericii spun că Mântuitorul Iisus Hristos S-a lăsat să fie răstignit în ceasul al şaselea din zi, adică la mijlocul zilei, când Şi-a întins mâinile pe cruce în semn de smerită ascultare, ca să mântuiască pe Adam cel căzut, care, la mijlocul zilei, în mijlocul grădinii Raiului, şi-a întins mâinile spre pomul oprit, săvârşind păcatul neascultării de Dumnezeu, al lăcomiei şi al nepocăinţei (nerecunoaşterii greşelii comise). Iar firea lui cea înclinată spre păcat a fost moştenită de întreg neamul omenesc.

Prin urmare, înţelegem că, mai ales în această perioadă a Postului Sfintelor Paşti, suntem chemaţi să îndreptăm comportamentul lui Adam cel vechi din noi, nu dând vina pe alţii pentru păcatele noastre, nu acuzând sau judecând pe alţi păcătoşi, ci recunoscând şi plângând propriile noastre păcate, judecându-ne pe noi înşine în Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei, pentru a primi iertarea păcatelor. Iar această iertare înseamnă, de fapt, eliberarea de un trecut apăsător şi întunecat, pentru a trăi o viaţă nouă în bucuria şi lumina prezenţei lui Hristos ca arvună a Învierii, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin!

Text revăzut de autor în anul 2011