Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Punctul „slab“ al lui Hristos

Punctul „slab“ al lui Hristos

Un articol de: Pr. Prof. Univ. Petre Semen - 06 Oct, 2007

Evanghelia duminicii a XX-a după Rusalii

(Învierea fiului văduvei din Nain)

Matei 7, 11-16

11. Iisus S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime.

12. Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea.

13. Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!

14. Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te.

15. Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui.

16. Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

Creştinul care frecventează cu regularitate Biserica poate constata că în duminici sunt programate, an de an, aceleaşi texte, iar în anumite perioade, pericopele reiau cam aceleaşi teme de câte 3 sau 4 ori, încât, chiar şi pentru un predicator cu experienţă este dificil de a scoate mereu învăţături noi din texte vechi fără primejdia de a se repeta şi a-şi plictisi auditoriul. Până în sec. IV s-a pus un foarte mare accent pe redarea minunilor lui Iisus, iar tradiţia s-a transmis aproape intactă în acest sens până astăzi.

Unele minuni pot fi lecturate fără nici un alt comentariu.

Hristos nu a vindecat toţi bolnavii şi nu a înviat toţi morţii

În această duminică, ni se vorbeşte despre învierea de către Domnul a tânărului din Nain. Evangheliştii ne vorbesc doar despre trei învieri din morţi: învierea fiicei lui Iair, a tânărului din Nain şi a lui Lazăr. Hristos nu a vindecat pe toţi bolnavii evreilor şi nici nu a înviat pe toţi morţii din Israel, fiindcă nu a venit în lume să suprime moartea fizică şi nici să submineze activitatea medicilor. Acest fapt lasă să se înţeleagă că este vorba de o semnificaţie spirituală a celor trei învieri la vârste atât de diferite, şi anume ar fi vorba de eliberarea omului sau învierea sufletului din felurite etape ale păcatului.

Astfel, învierea fiicei lui Iair, ce era abia o copilă, ar putea preînchipui ridicarea din starea de păcat a celui care abia a căzut din har, fiindcă a început să comită păcatul. Învierea tânărului din Nain ar putea însemna ridicarea (învierea) din păcat a celui care s-a împrietenit serios cu păcatul, iar învierea lui Lazăr ar însemna învierea celui care a căzut definitiv sub povara păcatului, devenind ca şi mort sufleteşte. În orice caz, dacă interpretăm simbolic cele trei învieri din morţi ca reprezentând trei etape de cădere în păcat, trebuie să tragem concluzia că pe orice treaptă de păcătuire s-ar afla omul, nu se poate elibera singur de această povară cumplita, ci trebuie să strige mereu la ajutorul lui Hristos-Dumnezeu.

De ce a făcut Iisus minuni

Când a văzut-o pe femeie ducându-şi la groapă pe unicul fiu i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: „nu mai plânge!“ (Luca 7, 13). Ne reţine atenţia faptul că Iisus nu a fost rugat de nimeni ca să-l smulgă pe tânăr din ghearele morţii, ci a făcut-o din proprie iniţiativă, fiindcă i s-a făcut milă de văduva al cărei fiu murise prematur.

Aşa cum nota un teolog, cu toate că minunile Domnului au uimit lumea determinându-i chiar pe duşmanii săi să-i recunoască puterea divină, ele n-au avut scopul de a-i uimi pe oameni, nici de a-i înfricoşa ori spre a le oferi un spectacol. Reflectând mai mult asupra minunilor lui Iisus, indiferent că ne referim la oameni sau la firea înconjurătore, putem conchide că Domnul a făcut minunile din trei motive foarte clare: primul ar fi acela că a avut milă de oamenii atinşi direct ori indirect de suferinţă; al doilea pentru că a fost rugat, şi se cuvine a reţine că Hristos n-a respins rugăciunea nimănui, nici chiar pe a demonilor; iar în al treilea rând a făcut unele minuni cu scopul de a-i convinge pe ucenici de dumnezeirea Sa (potolirea furtunii de pe lac, pescuirea minunată şi Schimbarea la faţă).

Totuşi, cele mai multe minuni le-a făcut doar pentru aceea că a avut milă de condiţia umană. De aceea, în continuare vom reflecta mai mult asupra milei divine faţă de om.

Unde este Dumnezeu când oamenii suferă?

Cu totul eronat, unii susţin că Dumnezeu revelat în Vechiul Testament ar fi doar un Dumnezeu al răzbunării şi al dreptăţii care loveşte fără discernământ pe cel păcătos dimpreună cu cel drept. Dacă aşa ar sta lucrurile, atunci ce să mai zicem pentru perioada Noului Testament, când în arenele romane au pierit zeci de mii de creştini, iar Dumnezeu nu a mişcat măcar un deget spre a-i salva sau cum să mai comentăm păruta suspendare a Proniei divine când în lagărele naziste au pierit 6 milioane de evrei, în Rusia lui Stalin 15 milioane de oameni, creştini şi de alte credinţe, în China lui Mao 30 de milioane, etc.?

Trebuie să recunoaştem că aceste atrocităţi au zguduit teribil însăşi baza teologiei iudaice şi creştine, privitoare la mila şi providenţa lui Dumnezeu în lume. Rămân nişte taine care-i îndeamnă pe teologi la reflecţie. Cu toate acestea, textele biblice ni-L revelează pe Dumnezeu ca şi Creator al lumii, ca Stăpân, Părinte iubitor, Salvator, când se impune, iar în final, ca Mire în Persoana lui Hristos. Mai presus de toate, Dumnezeu se revelează ca un Dumnezeu al milei, iar cuvântul „milă“ apare de peste 250 de ori în Biblie din care nu mai puţin de o treime în cărţile Noului Testament. De altfel, cuvântul „milă“ este atât de frecvent utilizat de cei care solicitau ajutorul Domnului, încât ai impresia că oamenii i-au descoperit oarecum punctul slab al lui Iisus care era mila desăvârşită. Este adevărat că, nu de puţine ori, mila i-a fost stârnită şi de implorarea oamenilor: „Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“, i-au zis cei zece leproşi ( Marcu 17, 12-13), „Iisuse, fiul lui David, miluieşte-mă!“.

De cele mai multe ori, totuşi, Evanghelia ne relatează că inima lui Iisus era predispusă spre milă procedând la vindecarea celor în suferinţă fără a fi implorat de cineva în acest sens.

De observat că majoritatea pildelor lui Iisus se focalizează pe evidenţierea milei lui Dumnezeu faţă de oameni: „Şi încă departe fiind tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el“ ( Luca 15, 20) şi pe necesitatea de a cultiva şi noi, oamenii, acest sentiment pentru a putea accede în împărăţia lui Dumnezeu. Acest adevăr este cel mai bine ilustrat în pilda datornicului: „Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună sluga cu tine, precum am avut şi eu milă de tine?“ (Matei 18, 34).

Ni s-a spus, de asemenea, că la judecata finală a omenirii, criteriul de departajare a celor merituoşi de a accede în împărăţia lui Dumnezeu faţă de cei damnaţi va fi tocmai evaluarea milei lucrătoare din timpul vieţii pământeşti (Matei 25).

„Nu mai este nici unul care să facă binele“

Cărţile Noului Testament scot în evidenţă mai mult bunătatea lui Dumnezeu decât dreptatea, iar Iisus şi-a început programul misionar în sinagoga din Capernaum anunţând că a venit în lume tocmai ca să dea de veste un an al milei Domnului (Isaia 61, 1-3), iar mai târziu Iisus preciza că: „Nimeni nu este bun decât unul singur, Dumnezeu“ (Marcu 10, 18). În ceea ce-l priveşte pe om, Apostolul Pavel, care reiterează ideea psalmistului, zice: „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar“ (Rom. 3, 12). Această stare de lucruri a existat dintotdeauna întrucât şi profetul Miheia exclama cu amărăciune: „Vai mie, am ajuns ca după culesul fructelor…ca după culesul viilor. Nu se mai afla nici un strugure de mâncare, nici o smochină timpurie pe care o doreşte sufletul meu….Om cucernic nu mai este în ţară şi nici un om drept pe pământ…cel mai bun dintre ei este ca şi un spin, cel mai cinstit dintre ei este mai rău decât un gard de mărăcini“ (cap. 7, 1-4). Aceste texte au în vedere întreaga omenire nerăscumpărată, care se afla iremediabil în robie morală şi, ca urmare, nu poate pretinde a avea nici un dram de bunătate personală înaintea lui Dumnezeu (Rom. 3, 20).

1 înger apărător împotriva a 999 acuzatori

Şi Talmudul zice că cea mai mare manifestare a puterii lui Dumnezeu constă în a-şi stăpâni mânia şi a arăta faţă de cei răi o răbdare îndelungată, aceasta fiind şi o manifestare a actelor Sale de temut, fără de care o naţiune simplă n-ar putea fi admisă ca să existe. Acelaşi Talmud apreciază că dacă 999 de îngeri ar mărturisi înaintea lui Dumnezeu greşeala unui om, iar unul singur i-ar lua apărarea, Dumnezeu ar înclina balanţa în favoarea celui singur, atât este de milos. Cu toate acestea doar în Dumnezeu poate exista un echilibru între dreptate şi milă fiindcă doar la El se poate spune că: „Mila şi adevărul s-au întâmpinat, dreptatea şi pacea s-au sărutat“ (Ps. 84, 11).

Profetul David, ca cel care a experimentat mila divină în propria-i existenţă, promite că va cânta milele lui Dumnezeu în veac (Ps. 88,1). Bun cunoscător al Bibliei, Apostolul Pavel îl numeşte pe Dumnezeu: „Tată al îndurărilor şi Dumnezeu a toată mângâierea“ ( II Cor., 1, 3). De fapt, îl citează pe Moise care la a doua urcare pe muntele Sinai, după ce cunoscuse mila lui Dumnezeu faţă de poporul apostaziat, îl numeşte: „Yahweh, Dumnezeu iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare şi de dreptate“ (Exod 34, 6). Tot astfel îl numeşte şi Neemia: „Dumnezeu iubitor şi iertător, negrabnic la mânie şi bogat în milă şi îndurare“ ( cap. 9, 17). Psalmistul nu găseşte un alt termen de comparaţie pentru marea milă a lui Dumnezeu decât imensitatea spaţiului când zice: „Pe cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult a îndepărtat de la noi Dumnezeu fărădelegile noastre, şi pe cât sunt de departe cerurile de pământ, atât de mare este mila Lui pentru cei ce se tem de El“ (Ps. 103, 11). Dar nu numai imensitatea spaţiului poate fi un reper pentru imensitatea milei divine, ci şi cea a timpului, fiindcă Iisus zice în marea Sa milă ca să i se ierte omului de 70 de ori câte 7, adică la infinit, dacă se poate.

Ce pretinde Dumnezeu în schimbul infinitei Sale mile faţă de om? Iisus le-a zis ucenicilor: „Fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este!“; „Fiţi sfinţi!“ Sau: „Fiţi milostivi asemenea Tatălui ceresc!“ (Matei 5, 48; Luca 6, 36) ca să fiţi de-a pururi împreună cu El.

Să iubim cu fapta şi cu adevărul

Împotriva milei divine se poate păcătui totuşi foarte grav în două feluri: în primul rând prin prea marea încredere în mila iertătoare a lui Dumnezeu şi în al doilea prin neimitarea Lui, adică lipsa de milă faţă de aproapele. Trebuie totuşi avut în vedere că s-ar putea ca mila lui Dumnezeu faţă de om să se extindă doar pe parcursul acestei vieţi pământeşti, iar la sfârşit, adică la judecata particulara şi la cea obştească, să se arate doar dreptatea Lui. Dacă vrem însă ca atunci să aflăm mila, să urmăm învăţătura lui Iisus de a-L imita pe Dumnezeu şi de a avea o inimă largă şi bună care să se mişte la suferinţele semenilor noştri.

Filosoful Epictet spunea ca putem recunoaşte o monedă şi pe cel căruia îi aparţine moneda după cele imprimate pe ea; şi tot aşa recunoaştem că un om îi aparţine lui Dumnezeu când are imprimat în sufletul său mila, blândeţea, generozitatea, răbdarea şi afecţiunea. Dintre toate, totuşi, mila este cea care îl aseamănă cel mai mult pe om cu Dumnezeu. Sf. Ioan amintea că mila noastră trebuie să fie eficace în sensul că nu trebuie: „Să iubim doar cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul“ (Ioan 3, 18).