Rostul vieţii - primirea şi rodirea cuvântului lui Dumnezeu

Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului) Luca 8, 5-15

Zis-a Domnul: ascultaţi pilda aceasta: a ieşit semănătorul să semene sămânţa sa. Şi, semănând el, o parte a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Altă parte a căzut în loc pietros şi, dacă a răsărit, s-a uscat pentru că nu avea umezeală. Altă parte a căzut în mijlocul spinilor şi spinii, crescând odată cu ea, au înăbuşit-o. Iar altă parte a căzut în pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă! Dar ucenicii Lui L-au întrebat: ce înseamnă pilda aceasta? Atunci El a răspuns: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celorlalţi în pilde, pentru ca, văzând, să nu vadă, şi auzind să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cele de lângă drum sunt cei care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Cele din loc pietros sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini, aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit. Iar cele din pământ bun, aceştia sunt cei care, cu inimă curată şi bună, auzind cuvântul, îl păstrează şi fac rod prin răbdare. După ce a spus acestea, a strigat: cine are urechi de auzit să audă.

În Duminica a XXI-a după Rusalii, se citeşte la Sfânta Liturghie Pilda semănătorului, din Evanghelia după Sfântul Luca. În această pildă, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre un semănător şi despre patru situaţii diferite în care au ajuns seminţele aruncate de el pe pământ.

Mai precis, Mântuitorul ne spune că dintre seminţele aruncate în brazdă, una a căzut lângă drum, a fost călcată în picioare de trecători, iar apoi păsările cerului au mâncat-o. A doua sămânţă a căzut pe un loc pietros, a răsărit, dar, din lipsa umezelii, s-a uscat foarte curând. A treia sămânţă a căzut între spini, a crescut împreună cu spinii, dar, în cele din urmă, a fost înăbuşită de spini. A patra sămânţă a căzut în pământul cel bun şi "a făcut rod însutit". După ce a spus această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos a rostit cuvintele: "Cine are urechi de auzit să audă".

Cuvântul lui Dumnezeu, rămas neroditor din nepăsare şi neglijenţă

Neputând să priceapă înţelesul sau mesajul acestei pilde, ucenicii au cerut să li se spună care este tâlcul ei, iar Mântuitorul, ascultându-le rugămintea, le-a dezvăluit înţelesul adânc al cuvintelor Sale. De obicei, Mântuitorul nu explică parabolele sau pildele Sale, lăsându-i pe cei ce le aud să ajungă ei înşişi la înţelesul lor duhovnicesc, pentru că toate parabolele sau pildele Lui au o mulţime de înţelesuri duhovniceşti care se descoperă potrivit cu înţelepciunea, experienţa şi starea duhovnicească a ascultătorilor.

De această dată însă, Mântuitorul explică El Însuşi pilda rostită, arătând că sămânţa căzută lângă drum, călcată în picioare şi apoi mâncată de păsările cerului, îi reprezintă pe acei oameni "care aud cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască". Aşadar, primul obstacol pe care-l întâmpină Semănătorul este diavolul, care ia din inima omului cuvântul lui Dumnezeu, binevestit de Biserică prin slujitorii ei, chiar înainte ca acesta să încolţească în sufletul celui ce-l ascultă. Adesea, oamenii înşelaţi de diavol spun: "cuvântul acesta nu mă priveşte pe mine", "nu mai este actual pentru zilele noastre", "nu-mi aduce nici un câştig, nu mă ajută în preocupările mele". În multe feluri diavolul găseşte motive ca să răpească din inima omului cuvântul Evangheliei. De multe ori, diavolul îi înşală pe oameni făcându-i nepăsători, indiferenţi şi repede uitători ai cuvintelor sfinte, încât "cuvântul intră printr-o ureche şi iese prin cealaltă", după cum se spune în popor.

"Călcarea în picioare" sau nesocotirea seminţei căzute pe calea obiceiurilor rele împiedică inima omului să asculte cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu. Când Mântuitorul vorbeşte despre sămânţa căzută la marginea drumului, spune că "păsările cerului au mâncat-o", iar mai apoi, în tâlcuire spune: "Vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască". Astfel, de la păsările cerului se trece la duhurile rele din văzduh, care împiedică pe oameni să primească Evanghelia mântuirii, după cum va spune mai târziu şi Sfântul Apostol Pavel. (cf. Efeseni 6,12).

A răsărit, dar nu s-a întărit: credinţa nestatornică

A doua categorie de oameni, descrisă simbolic de Mântuitorul prin sămânţa care a căzut în loc pietros, sunt cei care, "auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie; dar aceştia nu au rădăcină, ci cred până la o vreme, iar în vreme de ispită se leapădă". Avem de-a face în acest caz cu oamenii care primesc cu bucurie cuvântul Evangheliei şi îl cultivă atât timp cât le merge bine, sunt sănătoşi, au rezultate bune în activitatea cotidiană, câştigă bine, sunt bine văzuţi de cei din jurul lor, sunt lăudaţi şi apreciaţi. Când vine însă vremea de încercare, când vine prigoana împotriva Bisericii ori vin peste ei boli, suferinţe, ispite, necazuri, unii se întreabă: "Ce rău am făcut eu ca să fiu pedepsit? Sunt unii mai răi decât mine şi nu păţesc nimic!". În felul acesta începe îndoiala, căreia îi urmează răzvrătirea, cârtirea şi învinuirea lui Dumnezeu pentru încercările vieţii. Aşa se întâmplă că mulţi oameni care erau evlavioşi în copilărie, în tinereţe sau cât timp totul a mers bine în viaţa lor, îşi pierd mai apoi credinţa, nerezistând încercărilor. Entuziasmul lor de la început a ajutat să răsară sămânţa cuvântului lui Dumnezeu în sufletul lor, dar credinţa care a răsărit repede nu a crescut suficient pentru a fi o credinţă statornică, perseverentă, bine înrădăcinată, ci a rămas o credinţă superficială, şovăielnică şi uşor influenţabilă de învăţături înşelătoare şi de credinţe străine de Evanghelie. Prin urmare, cel care a fost drept-credincios până la o vreme, deodată, în vreme de ispită sau încercare se leapădă de adevărata credinţă, devine sectant sau chiar necredincios, adică ateu.

Spinii grijilor lumeşti sufocă iubirea de Dumnezeu şi de aproapele

A treia categorie de oameni despre care vorbeşte Mântuitorul Iisus Hristos în pilda Sa sunt cei ce primesc cuvântul lui Dumnezeu, dar acesta nu ajunge să rodească deplin din cauza înăbuşirii lui de preocupări înrobitoare: "Aceştia sunt cei care aud cuvântul, dar umblând sub povara grijilor, a bogăţiilor şi a plăcerilor vieţii acesteia, se înăbuşă şi nu rodesc desăvârşit". Aceştia sunt oamenii care nu mai găsesc timp să se roage dimineaţa şi seara, pentru că au prea multe griji legate de lucruri trecătoare, şi uită tocmai esenţialul: legătura lor cu Dumnezeu – Izvorul vieţii şi al tuturor binefacerilor. Omul cu griji împovărătoare uită sfatul înţelept al poporului credincios: totdeauna lucrul tău să-l începi cu Dumnezeu!

Există mulţi oameni care sunt atât de copleşiţi de grijile lumeşti, încât nici nu se mai gândesc la rostul vieţii lor pe pământ. Aceştia trăiesc sufocaţi de mulţimea evenimentelor, de goana după câştig, de grija de procurare a hranei, a îmbrăcămintei, a spaţiului de locuit sau de grija permanentă de-a fi tot mai fericiţi. Astfel, ei nu mai au timp pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu şi a-l împlini în viaţă. Această înăbuşire a vieţii din cauza multelor griji pentru bunuri trecătoare îi face pe unii oameni să-şi piardă nu numai credinţa, ci chiar şi echilibrul vieţii sănătoase.

În vreme de sărăcie, mai ales ca urmare a crizei economice şi financiare, în vreme de boală şi singurătate, grija sau teama pentru ziua de mâine şi nesiguranţa vieţii îi fac pe unii oameni să cadă în deznădejde, însă oamenii credincioşi, în astfel de vremuri, înmulţesc rugăciunea lor şi intensifică legătura lor cu Biserica, pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu.

Grijile prea multe pot, uneori, să întunece atât de mult orizontul vieţii, încât unii oameni, de teamă să nu-şi piardă avuţia sau poziţia lor socială, devin atât de preocupaţi numai de ei înşişi, încât ajung să nu mai creadă în Dumnezeu şi să nu mai iubească pe nimeni, adică se dezumanizează. Ca atare, omul nu mai construieşte viaţa sa mai întâi pe relaţia cu Dumnezeu – Dătătorul vieţii şi pe iubirea milostivă de aproapele, ci doar pe câştigul şi consumul lucrurilor trecătoare şi pe relaţii de profit.

Uneori este atât de mare tirania dorinţei de îmbogăţire cu lucruri trecătoare, încât omul nu mai găseşte timp şi loc în inimă pentru a aduna bogăţiile netrecătoare, adică iubirea lui Dumnezeu şi darurile spirituale ale acesteia, singurele care pot hrăni şi odihni sufletul nostru. Când acumulăm numai bogăţii materiale în jurul nostru, golul din sufletul nostru se adânceşte. Mântuitorul spune: "Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei 6, 20), referindu-se la comorile spirituale ale credinţei şi ale faptelor bune izvorâte din iubire smerită şi milostivă. Acestea sunt bogăţiile pe care ar trebui să le căutăm cu prioritate şi apoi lucrurile materiale necesare hranei şi îmbrăcămintei.

Iubirea lui Dumnezeu este izvor de pace şi bucurie

Evanghelia mai spune că în această categorie a oamenilor cu sufletul înăbuşit de griji se numără şi cei înrobiţi de plăcerile vieţii.

Sunt o mulţime de oameni care folosesc timpul sfârşitului de săptămână doar pentru relaxare şi petreceri, mâncare multă şi jocuri. Desigur, după o săptămână de muncă, clipele de destindere sunt bine-venite, însă odihna sau destinderea nu trebuie căutată cu prioritate în distracţii fizice. Oamenii care merg duminica la biserică, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, rugându-se pentru sănătatea şi mântuirea lor şi a familiei lor, pentru toţi cei neajutoraţi, primesc o pace, o bucurie şi o odihnă deosebită, care-i întăresc şi-i eliberează de povara grijilor acumulate în timpul săptămânii.

În cei aproape 18 ani de păstorire la Iaşi, am văzut adesea credincioşi care veneau să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, având faţa întunecată sau crispată de griji, de suferinţă, de necazuri. Însă, după ce se spovedeau, se rugau mult şi se împărtăşeau la Sfânta Liturghie, ieşeau afară din biserică având faţa plină de o lumină care dădea mărturie despre pacea şi bucuria sufletească pe care le aflaseră în rugăciune. Această pace sfântă, dobândită prin rugăciune, este vindecătoare şi odihnitoare pentru suflet, o pace sfântă diferită de pacea convenţională dintre puteri aflate în conflict, negociată şi semnată pe hârtie. Pacea sfântă este pacea dăruită de Mântuitorul Iisus Hristos (cf. Ioan 14, 27), pacea duhovnicească, semn al refacerii legăturii de iubire a omului cu Dumnezeu. Dacă însă oamenii sunt înrobiţi de plăcerile vieţii, ei nu mai caută cu râvnă bucuriile duhovniceşti, legătura cu Dumnezeu prin rugăciune, iertarea păcatelor prin spovedanie, pacea sufletească şi bucuria care vin din prezenţa şi lucrarea harului în sufletul omului. Dar cei ce cred în Dumnezeu Cel veşnic caută viaţa veşnică, lumina, iubirea şi pacea Lui.

Inima curată şi bună - brazda roditoare a cuvântului Evangheliei

La sfârşitul Pildei semănătorului, din Evanghelia Duminicii a XXI-a după Rusalii, Mântuitorul ne spune că numai a patra sămânţă a adus rod desăvârşit. Aşadar, numai o pătrime dintre oameni fac roditor cuvântul lui Dumnezeu, adică învăţătura Evangheliei lui Hristos, transmisă prin Biserica Sa. În acest înţeles, Hristos-Domnul tâlcuieşte "pământul cel bun" în care a rodit sămânţa ca fiind "inima curată şi bună" a omului. Prin urmare, dacă inima nu este curată, ci întunecată de răutate şi viclenie, ea nu poate fi roditoare. De aceea, noi rostim de multe ori în timpul Sfintei Liturghii aceste rugăciuni: "Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul şi mă miluieşte" ori "inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi cu duh stăpânitor mă întăreşte". În acest sens, numai inima curată, sinceră şi smerită, curăţită prin lacrimile pocăinţei şi prin spovedanie, prin împărtăşanie şi prin fapta cea bună redevine "haina luminoasă" primită la Sfântul Botez.

Însă inima curată trebuie să fie şi bună sau milostivă. În general există mulţi oameni cu inimă curată, dar nu toţi sunt milostivi; unii sunt evlavioşi, dar zgârciţi. Mântuitorul ne spune că "inima curată şi bună" face roditor cuvântul lui Dumnezeu. Iar inima curată şi bună se arată în cuvântul bun şi fapta bună, în milostenia ajutorării omului aflat în nevoi materiale sau spirituale.

Aşadar, inima curată şi bună este starea duhovnicească a sufletului în care cuvântul mântuitor al Evangheliei lui Hristos devine roditor. Dar cine sunt cei mai cunoscuţi oameni din categoria celor roditori duhovniceşte întrucât au inimă curată şi bună? Aceştia sunt mai întâi Sfinţii Bisericii care au făcut roditor cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor, pentru că şi-au curăţit inima de păcate prin pocăinţă, au luminat-o şi au sfinţit-o prin post şi rugăciune şi au făcut-o bună sau milostivă prin fapte bune. Când un om este sincer şi smerit, curat cu sufletul, bun şi milostiv, el se aseamănă cu Dumnezeu Cel milostiv, Care "face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 45). Însă sfântul nu este un om bun în mod aparent, adică având o bunătate calculată sau afişată de ochii lumii, ci sfântul are o bunătate statornică, permanentă, care a rodit în sufletul său prin har şi credinţă, prin rugăciune şi fapte bune.

Să dobândim şi să cultivăm bunătatea inimii

Să ne ajute Dumnezeu să urmăm pilda sfinţilor pentru a face roditoare în noi lumina sfântă din Pilda semănătorului! Nu este suficient să dobândim multe cunoştinţe, ci este nevoie şi să săvârşim multe fapte ale bunătăţii. Foarte adesea, cunoaştem pe de rost cele mai importante texte din Sfânta Scriptură, dar nu le punem în practică, pentru că nu avem suficientă putere spirituală. Prin urmare, este necesar să cerem stăruitor ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (Ioan 15, 5), adică nimic bun. În acest sens, noi, românii, când începem o lucrare, zicem: "Doamne, ajută-ne!". De asemenea, chemăm în rugăciunile noastre şi ajutorul sfinţilor. Văzând pilda sfinţilor şi, mai ales, cerând ajutorul lor, primim o putere care face roditoare în viaţa noastră lumina Sfintei Evanghelii. Când Evanghelia vorbeşte despre "inima curată şi bună", adică despre inima roditoare, ea nu se referă la inima care pulsează sângele în corp fiind susţinătoarea vieţii trupeşti, ci la inimă în înţelesul de centru al vieţii spirituale a omului credincios, în care se uneşte gândirea umană cu simţirea şi voinţa umană pentru a conlucra cu harul Duhului Sfânt.

Să ne ajute Hristos Domnul şi toţi Sfinţii Lui să avem inimă bună şi curată, să sporim în dragostea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri, să devenim milostivi şi buni, spre slava lui Dumnezeu, cinstirea sfinţilor şi mântuirea noastră! Amin.

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române