Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Evanghelia de Duminică Să nu rămânem nevăzători faţă de cei care ne cer ajutorul

Să nu rămânem nevăzători faţă de cei care ne cer ajutorul

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Evanghelia de Duminică
Un articol de: Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin I. Băjău - 24 Ian, 2021

Duminica a 31-a după Rusalii (Vindecarea orbului din Ierihon) Luca 18, 35-43

 În vremea aceea, pe când Se apropia Iisus de Ierihon, un orb ședea lângă drum, cerșind. Și, auzind el mulțimea care trecea, întreba ce se întâmplă. Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul. Atunci el a strigat, zicând: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și cei care mergeau îna­inte îl certau ca să tacă, dar el cu mult mai mult striga: Fiule al lui ­David, miluiește-mă! Deci, oprindu-Se, Iisus a poruncit să-l aducă la El; și apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voiești să-ți fac? Iar el a spus: Doamne, să văd! Și Iisus i-a zis: Vezi! Credința ta te-a mântuit. Și îndată a văzut și mergea după El, slăvind pe Dumnezeu. Iar tot ­poporul care văzuse a dat laudă lui Dumnezeu.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos Se apropia de cetatea Ierihon, iată că „un orb şedea lângă drum, cerşind”. Şi pentru că mulţimea Îl însoţea pe Domnul, ascultându-I învăţătura şi bucurându-se de minunile săvârşite, nevăzătorul a simţit agitaţia şi a întrebat ce se întâmplă în jurul său. „Și i-au spus că trece Iisus Nazarineanul.” (v. 37) Pentru că nevăzătorul era evreu şi crescuse cu speranţa venirii lui Mesia, din neamul lui David, el striga: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine!” (v. 38). Însă oamenii din jurul lui îl mustrau şi îi cereau să tacă. Dar nevăzătorul mărturisea cu mai multă putere: „Fiule al lui David, fie-Ţi milă de mine!” (v. 39). Atunci „Iisus a poruncit să-l aducă la El. Şi apropiindu-se, l-a întrebat: Ce voieşti să-ţi fac? Iar el a zis: Doamne, să văd!” (v. 40-41). Acolo unde mulţimea îi cerea să tacă, spre a nu-L necăji pe Învăţătorul, iată că Domnul nu numai că nu S-a supărat, ci l-a vindecat „îndată” (v. 43), parcă zicându-i: ­Fiindcă ai crezut că Eu sunt Hristos, Fiul lui David, şi M-ai rugat cu stăruinţă, pe când cei din jurul tău îţi cereau să taci, iată, îţi voi împlini cererea! Să învăţăm şi noi să cerem cu credinţă şi să nu ne îndoim că Domnul ne va dărui cele de folos. 

Ce ne lipsește? Lumina din suflete 

Bunătatea şi mila Domnului faţă de orbul din Ierihon ne cheamă să reflectăm la întrebarea adresată acestuia: Ce voieşti să-ţi fac? Mulţi contemporani de-ai noştri ar răspunde că nu le lipsesc bunurile necesare unui trai modern şi decent, că sunt sănătoşi, că bucuriile le veselesc viaţa şi au chiar mai mult decât cele de strictă necesitate. Însă dacă privim cu atenţie existenţa lor, descoperim că adeseori oamenilor le lipseşte ceva la fel de important ca apa şi ca aerul: le lipseşte lumina din suflete. Poate de aceea oamenii ar trebui să ceară, ca odinioară orbul: „Doamne, (vreau) să văd!” (v. 41). Iar El nu va întârzia să le dea, odată cu cele pentru traiul cotidian, şi lumina credinţei, ca să-L slăvească şi ­să-L laude pe Dumnezeu, cum a făcut odinioară poporul din Ierihon după vindecarea orbului (v. 43).

Mântuitorul a preţuit la acest nevăzător smerenia şi puritatea inimii. Numai cei curaţi cu inima Îl pot vedea pe Dumnezeu. Orbul, om neajutorat de la marginea drumului, care trăia cerşind şi implorând mila trecătorilor, Îl „vede” pe Mântuitorul aşteptat de întregul neam omenesc şi strigă: Iisuse, Fiul lui David! ­(v. 38 şi 39). Iar Cel care este lumina lumii, ştiind câtă credinţă se ascunde în inima nevăzătorului, câtă încredere avea acela că Domnul îl poate vindeca, nu întârzie să-i redea vederea şi îl face astfel fericit. Căci cu adevărat sunt „fericiţi cei ce ­n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29). Acolo unde mulţimea Îl vedea pe Iisus Nazarineanul, nevăzătorul acesta Îl vede pe Fiul lui David.

Nevăzătorul nu avusese această deficienţă din naştere, ci se născuse sănătos. De aceea, Îi cere Mântuitorului (Marcu 10, 51) să vadă iarăşi. Noi, cei care ne bucurăm de darul vederii, nu putem înţelege cât suferea el din pricina pierderii acestui simţ.

Uneori bolile se abat şi asupra noastră, ca astfel să înţelegem cât de multă nevoie avem de ajutorul lui Dumnezeu. Şi pe măsură ce suferim trupeşte, devenim mai tari în credinţă şi astfel simţim nevoia ­să-L preamărim pe Dumnezeu, purtătorul nostru de grijă. Iar când credinţa ne-a devenit suficient de puternică, Domnul ne vine în ajutor.

Să-L chemăm pe Domnul pentru ca El să ne spună: Ce vrei să-ți fac?

Nimic nu este întâmplător. Nici Mântuitorul nu trecea întâmplător pe lângă Ierihon, ci ştia că acolo Îl aşteaptă un suflet gata să-L strige. Iar atenţia pe care El o acordă celor neputincioşi de acum două milenii, dar şi nouă, celor de astăzi, constituie o lecţie de pedagogie divină, din care învăţăm „ca prin toate, şi în toată vremea, şi în tot locul să fim folositori şi nici un lucru de-al nostru să nu fie deşert” (Sfântul Teofilact).

Noi, cei sănătoşi trupeşte, am vrea să vedem în jur numai lucruri frumoase. Ocolim situaţiile şi ­locurile care ne pot aduce în faţă realităţile mai puţin fericite ale vieţii. Nu acceptăm ideea că ­într-o zi am putea ajunge şi noi să depindem de bunăvoinţa celor din jur. Să dea Domnul să fie aşa şi să rămânem sănătoşi trupeşte şi sufleteşte! Însă realităţile ne dovedesc fragilitatea fiinţei umane şi că, fără ajutorul divin şi fără credinţa noastră puternică, suntem la fel de neputincioşi ca nevăzătorul din Ierihon.

Pe acest om cu deficienţă de vedere îmi este greu să-l numesc orb, ştiind că adeseori şi noi suntem orbi sufleteşte, mai ales atunci când trebuie să ne dovedim purtarea de grijă faţă de semenii noştri neajutoraţi.

Există o orbire a sufletului ce aduce întuneric în om, îl izolează de semeni, îl aruncă în ignoranţă, în ipocrizie, în neruşinare şi necinste. Adeseori unii oameni, aparent bine intenţionaţi şi manifestându-şi dorinţa de a-i lumina pe cei de lângă ei, cad în orbirea pe care o aduce slava proprie. Însă creştinul trebuie să caute şi să afle, prin credinţa şi viaţa sa curată, pe Cel ce este lumina adevărată, pe Hristos. Locul cel mai potrivit al căutării noastre este sfânta Biserică, unde suntem luminaţi de credinţă şi trăim viaţa de comuniune cu Dumnezeu şi semenii.

Nevăzătorul din Ierihon era neputincios fizic, dar avea în suflet multă nădejde. Contemporanii noştri îşi pierd repede nădejdea, atunci când îi lovesc valurile vieţii. Iată de ce minunea relatată astăzi reprezintă o lecţie divină şi un îndemn de a fi recunoscători lui Dumnezeu în fiece clipă, bucurându-L prin fapta noastră cea bună. Hristos ne îndeamnă să lucrăm „până când este ziuă” pentru ajutorarea semenilor neputincioşi. Şi chiar dacă nu putem să-i scăpăm noi cu totul de suferinţă, putem măcar să aducem o rază de lumină în viaţa lor.

Niciodată Hristos nu a rămas nepăsător față de oameni 

Fiecare om neputincios trimis de Hristos în calea vieţii noastre este o şansă pe care Domnul ne-o oferă spre a ne câştiga mântuirea, dacă ochii ne sunt suficient de sensibili să vadă în cel neajutorat chiar pe Cel care ne cere ajutorul, cu toate că noi toţi depindem în întregime şi în fiecare clipă de bunătatea Lui.

Faptul că Iisus s-a oprit de îndată din drumul Său, atunci când a auzit strigătul nevăzătorului, ne reaminteşte un adevăr fundamental: în faţa Domnului toţi oamenii sunt egali şi nici un om nu este prea puţin important pentru ca El să vină în întâmpinarea nevoilor lui. În sufletul nevăzătorului era o comoară de credinţă şi Dumnezeiescul Învăţător descoperă mulţimii care Îl însoţea această comoară.

Un creştin adevărat are un suflet nobil. Iar nobleţea sufletească se arată când el ştie să aprecieze frumuseţea tuturor celor din jur, chiar dacă ei ar fi persoane cu deficienţe fizice şi psihice, bătrâni sau uitaţi de cei din jur. Mântuitorul ne învaţă şi astăzi să nu rămânem noi înşine „nevăzători” faţă de aceia, ci să privim la chipul lor întocmai ca la o icoană a Creatorului. El îi învaţă astăzi şi pe cei neputincioşi şi bolnavi să nu deznădăjduiască, fiindcă nu i-a uitat, ci le va veni în ajutor. Aşa cum nu ne-a uitat nici pe noi, întregul ­neam omenesc, trimiţându-ne la acest început de an raze de speranţă. Iar noi cum putem să-I mulţumim? Prin credinţa noastră dreptmăritoare şi curată, dând „laudă lui Dumnezeu” (v. 43).

Citeşte mai multe despre:   Duminica a 31-a după Rusalii   -   Vindecarea orbului din Ierihon  -   predica