Tirania plăcerii întunecă vederea aproapelui și împietrește inima

Duminica a 22-a după Rusalii (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr) Luca 16, 19-31

Zis-a Domnul: Era un om bogat care se îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit. Iar un sărac, anume Lazăr, zăcea înaintea porții lui, plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui. Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi, în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie! Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că tu ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, iar Lazăr, asemenea, pe cele rele; şi acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești. Şi, peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi. Iar el a zis: Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe proroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de proroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți.

Una dintre pildele rostite de Mântuitorul Hristos și păstrate doar în Evanghelia după Sfântul Evanghelist Luca are o forță deosebită de a capta atenția cititorilor într-un mod cu totul aparte. Între temele propuse de parabola despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, una rămâne foarte discretă, dar care este, de fapt, începutul păcatului. Plăcerea, viciul, dependența de tot ceea ce ne aduce o stare de bine - în sens hedonist - ne depărtează treptat, dar în mod fundamental, de Hristos Domnul și Împărăția cerurilor. Dimpotrivă, Legea și prorocii, cuvinte-cheie din parabolă, sunt, poate, chiar motivul pentru care Mântuitorul Hristos a rostit această parabolă (Luca 16, 16), care pune în evidență faptul că este o iluzie să crezi că bogăția sub orice formă este semnul vizibil al unei alegeri divine.

Contrastul între bogăție și sărăcie este redat succint în primele 3 versete ale parabolei - primul fiind rezervat anonimului bogat. În schimb, Hristos Domnul ne spune numele săracului - Lazăr. El poartă numele celui care a fost prieten drag al Mântuitorului și care va fi înviat nu la o distanță mare din punct de vedere temporal. Cei doi - bogatul și Lazăr - erau legați nu de o amiciție sau de vreun sentiment, ci de faptul că erau contemporani și, mai mult, „împărțeau” o anumită vecinătate, se vedeau regulat, își știau numele, dar unul nu avea ochi pentru celălalt. Bogatul îl ignora cu bună știință pe săracul Lazăr din poarta casei sale. Antiteza merge și mai departe în sensul că Lazăr, deși om, nu mai aparținea oamenilor, căci bolnav fiind, singura alinare i-o aduceau câinii. După moarte, cei doi se găsesc în stări diferite, iar prima întrebare ce se poate ivi este legată de bogăție: bogăția este cauza pentru care bogatul a fost osândit? Sărăcia lui Lazăr l-a adus în sânul lui Avraam? Vedem pe tot parcursul pildei că Mântuitorul Hristos nu aduce nici elogiu sărăciei, nici condamnare bogăției. Nu știm ca bogatul să fi făcut în mod deosebit o faptă rea. Dar vedem că din pricina singurului său scop în viață, plăcerea, satisfacerea do­rințelor egoiste, el nu a fost capabil să-l vadă pe săracul de la poarta sa. Iar el a fost condamnat tocmai pentru lipsa sa de omenie, indi­fe­rența și egoismul său și pentru faptul că a trăit doar pentru sine. 

Plăcerea, sursă a nemilostivirii

Cunoscutul scriitor bisericesc Clement Alexandrinul puncta că „plăcerea este metropola viciului”¹. Un alt părinte bisericesc, Sfântul Grigorie de Nyssa, vine și completează acest aforism amintind de robia minții în fața plăcerilor: „Întrucât simțurile nu caută altceva decât plăcerea, iar judecata minții e împiedicată de plăcere ca să poată vedea virtutea, înseamnă că plăcerea e începutul păcatului pentru că ea a aprobat cu votul ei o judecată sucită despre bine, câtă vreme cugetarea e supusă robiei plăcerilor, încât dacă ochiul spune că ceea ce vede el e bine, e cinstit și în culori trandafirii, tot spre aceasta va înclina și cugetarea. Și tot astfel și pe alte tărâmuri, că bine e socotit numai ceea ce încântă simțurile…”². Robia omului înțeles ca trup și suflet în fața poftei, a patimei, duce la o degradare și desfigurare a chipului lui Dumnezeu în făptura mâinilor Sale. Nu trebuie uitat faptul că păcatul începe cu gândul, se continuă cu încuviințarea și apoi cu punerea în practică, aplicarea lui. Consecințele sunt vizibile nu doar pe parcursul acestei vieți, ci, îndeosebi, în viața veșnică dacă nu a existat pocăință pentru păcat.

Un alt lucru ce-l putem reține din această parabolă este legat de grija pe care o au cei adormiți în Domnul față de noi, cei care facem parte din Biserica luptătoare. Luciditatea de care dă dovadă bogatul în dialogul cu Avraam, părintele credinței, ne arată faptul că puterile sufletești rămân intacte după moarte. Faptul că această grijă se dovedește în final sterilă - fără rezultate - ne indică faptul că mântuirea se lucrează cu timp și fără timp pe parcursul acestei vieți și că nu momentele extraordinare de cre­dință au putința de a mântui, ci credința de zi cu zi însoțită de faptă. De aceea, tot Clement Alexandrinul insista asupra adevăratei bogății: „Cea mai bună învă­ță­tură, pe care trebuie să ne-o spunem de fiecare dată este aceasta: Omul cel bun, care e înțelept și drept, își adună în cer averile sale. Cel care vinde averile sale pă­mântești și le dă săracilor, găsește comoară nepieritoare, unde nu-i molie, nici fur. Fericit cu adevărat este omul acesta, chiar de-ar fi mic, slab și fără slavă! Este bogat cu adevărat, pentru că are cea mai mare bogăție. De-ar fi cineva mai bogat decât Cinina și Midas, dar este neînțelept și îngâmfat, ca acela care se desfăta în porfiră și vison, care a dis­prețuit pe Lazăr, acela-i un ticălos, trăiește trist și nu va trăi”³. Partea finală al pildei poate fi un avertisment în ceea ce privește necesitatea unor semne văzute în actul cre­dinței. Că bogatul i-a cerut lui Avraam în mod explicit să-l învieze pe Lazăr pentru ca frații săi să se pocăiască este un lucru evident. Dar la fel de evidente sunt Legea și prorocii, cele două părți ale Scripturii Primului Testament, care conduc către Hristos Domnul. Autorii cărților Vechiului Testament nu intră în detalii în ceea ce privește pedeapsa păcă­to­șilor în viața de apoi. Iar părintele cre­dinței a insistat asupra valorii capitale a Legii și a prorocilor, lucru reluat foarte frumos de Hristos Domnul, după Învierea Sa din morți („Şi începând de la Moise şi de la toţi prorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El” - Luca 24, 27; „Şi le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi” - Luca 24, 44). 

Critica internă a societății consumeriste

Poate că în prezent nu avem por­firă sau vison, poate că ospe­țele nu sunt cotidiene, dar, cu siguranță, ar trebui să avem ochi pentru a-l vedea pe cel de lângă noi. Hristos Domnul ne învață că prin milostivire ne putem asemăna cu Dumnezeu (Luca 6, 36). Milostivirea este cheia care poate să deschidă ușile Raiului și care ne permite să dobândim împreună și nu în solitudine mântuirea. Că trăim într-o societate consumeristă, în care plăcerea este promovată ca fiind primordială, nu mai este de mult o noutate. Ce este în schimb nou este maniera din ce în ce mai subtilă, dar nu lipsită de efecte a căutării plăcerii în orice lucru. De la plăcerea gustului la rafinarea gustului în căutarea de noi senzații, realitatea ne spune că suntem, într-un fel sau altul, în vizorul plăcerii. Nu înseamnă că nu trebuie căutate micile bucurii care își au rădăcina în cele duhov­nicești și care sunt, în final, semn al prezenței harului în suflet. În schimb, în lupta cu plăcerile care poartă stigmatul patimilor de care sunt legate trebuie avut curajul de a lupta. Platon, într-unul din dialogurile sale, Legile, vorbea chiar despre acest curaj de a lupta împotriva acestor porniri care duc la patimi:

Atenianul: Dar, spune-mi: curajul constă în împotrivirea numai contra lucrurilor înfrico­șătoare şi dureroase, ori şi contra dorinţelor, poftelor, plăcerilor, care, înmuind chiar inima celor ce se cred foarte tari, îi fac mlădioşi ca ceara la întipăririle lor?

Megillos: Ba, şi contra tuturor acestor porniri⁴.

Note:

¹ Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a VII-a, Cap. VI,  33. 4, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 5, p. 496.

² Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, Omilia VIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, p. 270.

³ Clement Alexandrinul, Pedagogul III, 34, 3-4, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 4, pp. 325-326.

⁴ Platon, Legile, traducere E. Bezdechi, Editura Iri, București, 1995, p. 50.