Treptele chemării la Hristos

Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci): Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere.

Suntem în perioada urcușului duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști și fiecare duminică din această perioadă reprezintă un popas pe calea nevoințelor noastre.

Astfel, în a treia duminică din Post, suntem chemați să cinstim cu toții altarul jertfei celei sângeroase pe care S-a răstignit Însuși Izvorul harului dumnezeiesc, Mântuitorul Iisus Hristos.

În Sfânta Evanghelie citită astăzi la Sfânta Liturghie auzim îndemnul Mântuitorului care zice: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Ce vrea Mântuitorul să ne spună aici?

Suferinţa este inerentă condiţiei umane după cădere

Lepădarea de sine reprezintă renunţarea la tot ceea ce ne-a înstrăinat de Dumnezeu, la sinele nostru egoist pentru a putea primi de la Hristos adevărata noastră identitate. Această lepădare de sine este un îndemn pentru regăsirea sinelui autentic aflat în conlucrare cu voia lui Dumnezeu cel iubitor. Numai așa putem ajunge la starea de desăvârșire despre care vorbește Sfântul Apostol Pavel: „De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Galateni 2, 20).

A doua treaptă a chemării lui Hristos, după lepădarea de sine, o reprezintă asumarea crucii. Cum trebuie să înțelegem acest îndemn? Nu putem altfel decât numai urmând pe Mântuitorul care Şi-a asumat Crucea jertfei Sale pe Golgota, arătând prin aceasta că drumul către Înviere trece mai întâi prin jertfă. Crucea pe care suntem chemați să o luăm capătă pentru noi oamenii chipul suferinței acestei vieți. Suferinţa este inerentă condiţiei umane după cădere. Aceasta poate însemna: boală, necazuri, lipsuri, neîmpliniri, dureri sufle­tești și trupești. Pe unele dintre acestea le putem îndepărta, pe altele nu! În schimb, putem face astfel încât încercările îngăduite de Dumnezeu să le transformăm în modalități de apropiere față de El. Când crucea suferințelor și a încercărilor este purtată cu credință și cu iubire față de Hristos, aceasta se transformă în cunună spre viața veșnică.

Trebuie să înțelegem, de asemenea, că încercările prin care trecem în viață au și un sens pedagogic-duhovnicesc, anume acela de a ne face mai conştienţi de limitele noastre, mai smeriți, mai buni cu cei din jurul nostru care pot fi în aceeași situație cu noi, mai profunzi în rugăciune, mai milostivi.

Dimpotrivă, cei care nu în­țeleg sensul mântuitor al su­ferinței pot cădea în deznădejde. Acest fapt îi determină pe unii semeni de-ai noștri­ să caute­ re­­zolvarea problemelor în alte prilejuri de decădere și mai mari: alcool, droguri, ajungând chiar și la sinucidere. În astfel de situații trebuie să ne amintim cuvintele Mântuitorului Hristos care ne previn asupra acestor momente: „În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Ultima parte a acestui prim verset din Evanghelie ne arată că numai prin lepădarea de sine și prin asumarea crucii putem fi următori ai lui Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae ne îndeamnă astfel: „Fiecare trebuie să-și ia crucea și cu ea să pornească pe urmele lui Hristos pentru a se face tot mai asemenea cu El".

Omul contemporan, selectiv în împlinirea exigenţelor credinţei

Mântuitorul ne spune în continuare că, pentru a câștiga viața cea veșnică, trebuie să fim capabili chiar de jertfa supremă: „Căci cine va voi să-și scape viața și-o va pierde, iar cine își va pierde viața sa pentru mine și pentru Evanghelie, acela și-o va mântui" (Marcu 8, 35).

Acest îndemn l-au concretizat în faptă mulțimile de mucenici care de-a lungul veacurilor, până în ziua de astăzi, și-au vărsat sângele pentru Hristos, necăutând să-și scape viața aceasta trecătoare cu riscul de a o pierde pe cea veșnică.

În vremurile noastre, omul, având tentația unei vieți comode și liniștite, pentru care fericirea imediată și viața trăită după propriile reguli sunt bunurile cele mai de preț, nu mai înțelege că mântuirea se obține prin jertfă. Omul contemporan, chiar dacă primește credința în Hristos prin Taina Botezului, culege din ea numai ceea ce îi convine, ceea ce nu implică mari sacrificii și schimbări. Puţini sunt cei care merg până la capăt atunci când este vorba de chemarea la jertfă pentru Hristos.

Versetele următoare ale Sfintei Evanghelii vin să limpezească și mai mult faptul că Împărăția lui Dumnezeu se câștigă prin sacrificiu, prin renunțarea la tot ceea ce ne ține legați mai mult de lumea aceasta, arătând totodată valoarea pe care o are sufletul omului: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 36-37).

Tâlcuind acest verset, Sfântul Ioan de Kronstadt spunea următoarele: „De ce nu luptăm cu hotărâre asupra păcatului? Pentru că iubim mai mult viața vremelnică, ne temem să ne amărâm trupul, ne temem de ispite puternice, iubim din cale-afară lumea și bunătățile ei, uitând că nu putem scăpa de moarte și de trecerea în viața cea nouă; credem că vom trăi mulți ani în bunăstare statornică; în goana după plăcerile simțurilor, uităm de noblețea dumnezeiască a sufletului nostru, de menirea lui de a fi nemuritor și de a dobândi fericirea veșnică; uităm că el este nesfârșit mai prețios decât lumea întreagă cu toate comorile ei care vor trece ca o umbră".

Crucea lui Hristos, călăuză spre Înviere

Având în vedere secularizarea tot mai pronunțată a societății actuale, unii creștini se ruși­nează de credința în Hristos Cel răstignit și înviat și nu-L mai mărturisesc cu curaj pentru a nu pierde o părută cinste de care se bucură în lumea aceasta. Aceștia nu sunt în stare să re­nunțe la modul de viață pe care o duc, la concepțiile greșite ale lumii, la ideile deformate despre credință, despre Biserică, ale celor din jurul lor. Robi ai acestei lumi păcătoase, dacă se ruși­nează de Dumnezeu și de Evanghelia Sa, atunci și Hristos se va rușina de ei când va veni să judece lumea: „Căci de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri" (Marcu 8, 38).

Să parcurgem aşadar calea acestui Post al Paștilor având drept călăuză Crucea lui Hristos, armă de biruință și izvor de viață veșnică, după cum frumos o numesc cântările de la strană. Să căutăm să ne înnoim duhovni­cește prin lepădarea patimilor, a orgoliului, a egoismului şi lăcomiei printr-o lucrare duhovnicească mai intensă a făpturii noastre create după chipul lui Dumnezeu. Pentru această lucrare avem multe mijloace la îndemână: postul, milostenia, rugăciunea, spovedania și împăr­tășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, ca să ajungem astfel la împăcarea cu Dumnezeu. Toate să le facem pentru a putea să ne bucurăm cu toții de slăvita Înviere a lui Hristos spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Amin.