Vindecarea interzisă de Lege şi iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu

Duminica a 27-a după Rusalii (Tămăduirea femeii gârbove) Luca 13, 10-17

În vremea aceea Iisus învăţa într-una din sinagogi sâmbăta. Şi, iată, era acolo o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, încât nu putea să se ridice nicidecum. Iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta! Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, iar ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; deci veniţi în aceste zile şi vă vindecaţi, iar nu în ziua sâmbetei! Domnul însă i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul sau asinul său de la iesle şi nu îl duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o Satana, iată, de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta în ziua sâmbetei? Şi, zicând el acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, iar poporul întreg se bucura de toate faptele cele slăvite, săvârşite de Dânsul.

În Sfânta Evanghelie de astăzi putem vedea cum Mântuitorul Iisus Hristos învăţa poporul într-o zi de sâmbătă. Locul în care se petrec evenimentele relatate în textul biblic este sinagoga, spaţiu ales în mod special pentru că aici se adunau evreii la rugăciune. Veneau locuitorii unui oraş sau ai unui sat cu bolnavii lor, Mântuitorul întâlnindu-Se cu compatrioţii Săi. Contextul religios Îi permitea să vorbească mai bine despre unele subiecte sensibile din societatea iudaică de atunci. Martorii la aceste evenimente petrecute în sinagogă erau numeroşi şi atenţi, de aceea minunile făcute în zi de sabat au fost consemnate în număr destul de mare în paginile Scripturii. Textul Evangheliei ne spune că într-o astfel de zi Mântuitorul Iisus vindecă o femeie care „avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 11). Şi de această dată vindecarea se face prin cuvinte simple: „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta”, după care Îşi pune mâinile asupra ei, trupul i se îndreaptă şi a început să-L slăvească pe Dumnezeu (Luca 13, 13).

„Sâmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sâmbătă”

După vindecare observăm atitudinea mai-marelui sinagogii, care nu îndrăznea să-L atace direct pe Iisus, ci o face în mod indirect, mustrând mulţimea, care venea să se vindece sâmbăta (Luca 13,14). Întâmplarea nu este singulară, de mai multe ori Mântuitorul Iisus a fost atacat de conducătorii spirituali ai iudeilor din acelaşi motiv.

Ca urmare a vindecărilor săvârşite şi sâmbăta, adversarii Săi îşi formaseră o părere negativă, exprimată în mod clar şi în legătură cu alte vindecări petrecute tot în această zi, precum cea a orbului din naştere: „acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta” (Ioan 9, 16). De aici şi convingerea deja formată în rândul iudeilor de a-L suprima pe Iisus, pentru că nu respecta sabatul: „pentru aceasta iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta” (Ioan 5, 16). Legea ocupa un loc foarte important în religia iudaică. Pentru a ne da seama de acest lucru este suficient să parcurgem primele cinci cărţi ale Bibliei, unde găsim o adevărată culegere de legi cu reguli morale şi rituale, pe care poporul evreu urma să le respecte în viaţa personală şi socială. Cele zece porunci primite de Moise pe Muntele Sinai determinau comportamentul care trebuia avut faţă de Dumnezeu şi semeni. De la acestea rabinii elaborau numeroase coduri, care reglementau viaţa personală, familială, socială în toate circumstanţele. Chiar dacă redactarea lor se întinde pe mai multe secole, în gândirea iudaică, conţinutul devine autoritate, pornind de la voia lui Dumnezeu transmisă prin Moise. Ele sunt Legea lui Dumnezeu ale cărei detalii nu sunt nici depăşite, nici secundare. De aici controverse, polemici sau conflicte între Iisus şi mai-marii sinagogii cu privire la interpretarea prescripţiilor legii, cele mai întâlnite fiind legate de sabat şi de ce poate fi curat sau necurat. Fără îndoială, ele au marcat primele luni ale activităţii Mântuitorului în Galileea.

Sabatul, instituţia religioasă specifică iudaismului

Unele religii au aşa-numite zile „nefaste”, în care sunt interzise diferite activităţi. Ele au legătură uneori cu fazele lunii, adică cu cele şapte zile ale săptămânii, dar poporul evreu a transformat un astfel de tabu într-o adevărată instituţie. Interdicţii precum de a lucra, a face comerţ, a călători, a face focul, a găti au ajuns să fie interpretate pozitiv. Ele aveau rolul de a permite odihnă omului, sclavului, animalelor, practic să invite poporul lui Israel să imite pe Dumnezeu, Care S-a odihnit după creaţie. În secolul al II-lea î.Hr., legislaţia în acest sens devine şi mai strictă, finalitatea ei religioasă fiind ocultată de impunerea unui număr tot mai mare de interdicţii. Din bucurie ea se transformă într-o greutate insuportabilă. Sabatul era considerat o instituţie esenţială a religiei poporului evreu, asemenea tăierii împrejur. De aceea cuvintele sau faptele lui Iisus care păreau că pun în discuţie această reglementare aveau imediat un ecou puternic în societatea de atunci. Autorităţile au început să urmărească cu atenţie comportamentul Său şi al ucenicilor Săi. Pe parcursul controverselor tot mai numeroase şi intense, mai întâi în Galileea, apoi şi la Ierusalim, Iisus trebuia să-Şi justifice interpretarea pe care o dădea sabatului. Aceasta explică şi faptul că în Sfintele Evanghelii găsim într-o proporţie importantă cuvinte despre sabat sau minuni săvârşite în această zi. Mântuitorul Iisus Hristos Se vede pus în situaţia firească de a Se plasa în raport cu interpretarea rabinică şi de a explica auditoriului Său pentru ce Dumnezeu a instaurat sabatul.

„Fiul Omului este Domn şi al sâmbetei”

Minunea relatată în textul de astăzi este una de vindecare. Femeia era bolnavă de mult timp şi Iisus o vindecă numai cu cuvântul. Minunile sunt de ordin material şi spiritual: ni se vindecă trupul, ni se luminează mintea, se îndreaptă gârbovirea, ni se dă credinţă, demonii sunt alungaţi din noi, atunci când harul Său coboară peste noi şi ne luminează ca să vedem lucrurile bine. Toate acestea sunt vindecări. Reumatismul deformant pe care-l are femeia vindecată de Hristos este atribuit unui demon care-o împiedica să se redreseze şi a cărui alungare conferea vindecării o dimensiune religioasă. Faptul că se petrece într-o zi de sabat accentuează acest caracter. Numai că mai-marele sinagogii ar fi dorit ca acei bolnavi care se adresau Mântuitorului să facă acest lucru într-o altă zi din săptămână. Pentru el vindecarea era asimilată cu o lucrare, deci interzisă de Lege. Iisus îi răspunde cu un argument de bun simţ: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul său de la iesle, şi nu-l duce să-l adape?” (Luca 13, 15). Aşadar, această femeie, fiică a lui Avraam legată de un demon, merita să fie dezlegată în această zi aşa cum face şi cel care are animale, hrănindu-le zilnic, chiar dacă acest lucru se întâmplă într-o zi de sabat.

Iubirea lui Dumnezeu restaurează firea umană căzută

Prin vindecările pe care le-a făcut sâmbăta şi prin întreaga Sa atitudine în această privinţă, Mântuitorul a restaurat porunca a patra din Decalog în înţelesul şi rostul ei, voite de Dumnezeu (Luca 6, 5). Greşeala pe care o făcea însă mai-marele sinagogii era că de dragul formei el sacrifica omul, îl strivea sub restricţii formale. Este firesc să avem o zi de odihnă pe săptămână, o zi de refacere a forţelor, o zi pentru păstrarea sănătăţii şi demnităţii omeneşti, dar Iisus îi dă astăzi acestei femei ceea ce-i lipsea de multă vreme, privind-o chiar şi într-o zi de sabat ca pe un suflet zidit de Dumnezeu. El ne pune în faţă acelaşi mesaj simplu: Dumnezeu este iubire. Iubirea lui Dumnezeu nu pune condiţii, de aceea Fiul Său Se apropie de toţi cu aceeaşi dragoste. Iubirea Sa dumnezeiască se manifestă în trei etape: cheamă pe femeia gârbovă din Evanghelie şi alungă duhul cel rău din ea, trezeşte bucuria vieţii în sufletul ei şi bineînţeles îi oferă iubire faţă de Cel Care a vindecat-o.

Cine Îl are pe Hristos trăieşte experienţa libertăţii

Astăzi, multe cugete sunt strâmbe, pline de compromisuri, mulţi oameni ajung să aibă reputaţia pătată, se discreditează prin fapte, cuvinte, atitudini. Nu este atât de simplu să rămânem drepţi, să ne păstrăm demnitatea. Din manifestările complexe ale societăţii în care trăim, compromisul poate fi moral, intelectual, politic, familial, academic etc. şi ţine de procesul complex al păcatului, devenind în multe situaţii foarte frecvent, deci greu de observat. Compromisul creează dependenţă, dar cel care încearcă să trăiască cu Hristos are experienţa libertăţii. Omul a fost creat liber, adică stăpân pe voinţa proprie, nefiind supus nici unei necesităţi. Libertatea este una dintre însuşirile firii dumnezeieşti şi, creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a pus în el această însuşire. În ciuda bunurilor pe care Dumnezeu i le-a pus înainte, omul a cedat însă ispitei diavolului. Majoritatea Sfinţilor Părinţi insistă asupra faptului că răul în om, dar şi în lume este un rezultat al relei folosinţe a libertăţii, că el a fost conceput, imaginat, inventat, creat, apoi pus în lucrare de alegerea greşită pe care a făcut-o prin liberul său arbitru, prin voinţa sa personală sau, potrivit terminologiei folosite de Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin voinţa sa „gnomică”.

Sfintele Taine, terapie pentru sufletul bolnav

Prin înstrăinarea de natura lui de la creaţie, omul ajunge să îndepărteze de la el toate puterile fiinţei sale de viaţa conformă cu firea lui, să aibă o conduită plină de compromisuri, care-i gârbovesc sufletul şi trupul, pentru ca în final să se distrugă pe sine însuşi. În această stare nu mai rămâne mare lucru din libertatea iniţială a omului. De aceea un prim pas pentru redobândirea adevăratei libertăţi este terapia duhovnicească prin Spovedanie, eliberatoare de păcatul înrădăcinat în suflet. Povara lui este grea, de aceea de multe ori este izvor de nelinişte, de angoasă, întreţinând activitatea demonilor care profită de această stare bolnavă, seamănă tulburare şi nelinişte în suflet prin toate mijloacele. Dacă vrem să fim sănătoşi duhovniceşte, să ne regăsim verticalitatea interioară spre bine, trebuie să identificăm mai întâi greşeala, păcatul. Începutul poate fi anevoios, dar cu răbdare vom fi mângâiaţi de harul lui Dumnezeu şi calea ni se va părea mai uşoară, compromisul sub diferitele sale forme nu ne va mai gârbovi sufletele, vom afla odihna şi vom începe să descoperim învăţătura mântuitoare şi liberatoare a lui Hristos. Un început bun îl putem face chiar în această perioadă de început al postului, la sfârşitul căruia vom putea să ne bucurăm de darul deplin al Naşterii Mântuitorului, prin aprofundarea lucrării cu propria persoană, a descoperirii de sine, a propriilor limite şi a tainelor adânci ale sufletului.