Istoria creştinismului (MCCCIII): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XXVI)

Vechile mănăstiri basarabene şi-au continuat viaţa şi activitatea lor duhovnicească. Majoritatea monahilor din mănăstirile basarabene erau fără pregătire şcolară, dar ei au avut meritul că au menţinut legătura cu masele de ţărani din care proveneau, păstrând astfel şi tradiţiile şi obiceiurile româneşti. Administraţia eparhială rusească a încercat să înlăture aceste stări de lucruri, cerând egumenilor să oblige călugării să înveţe ruseşte, să facă încă o strană, la care să se cânte în slavoneşte. S-a înfiinţat în această perioadă o altă mănăstire, şi anume Noul Neamţ, numită şi Chiţcani. Înfiinţarea ei este pusă în legătură cu secularizarea averilor mănăstireşti din România în 1863. Întemeierea mănăstirii a avut loc după risipirea obştii de la Mănăstirea Neamţ, în perioada domniei lui Cuza, când secularizarea averilor mănăstireşti şi scoaterea limbii slavone din Biserică, măsuri motivate de întărirea autorităţii statale, a creat mari tulburări în mănăstire, ceea ce face ca mai mulţi monahi, în frunte cu duhovnicul mănăstirii, Andronic Popovici, să se îndrepte către moşia Chiţcani din Basarabia, administrată de ieromonahul transilvănean Teofan Cristea, ce aparţinea de Mănăstirea Neamt, şi să întemeieze acolo o nouă mănăstire. Duhovnicul Andronic Popovici a lăsat moştenire mănăstirii o cronică de mari dimensiuni, în mai multe tomuri, în care descrie în amănunt evenimentele care au făcut ca obştea Neamţului să se destrame. Cei doi ieromonahi, Andronic Popovici şi Teofan Cristea, au obţinut de la Sinodul Bisericii Ruse dreptul de a întemeia o mănăstire nouă, pe moşia Chiţcani, urmând să se stabilească aici până la 50 de călugări, de dorit de la Mănăstirea Neamţ. Noua mănăstire urma să fie considerată drept „fiică“ a celei dintâi, păstrând legături cu Mitropolia de la Iaşi. Primul egumen a fost Teofan Cristea, iar duhovnic - Andronic Popovici, apreciat copist şi istoric, fiu de preot din părţile Iaşilor.