Istoria creştinismului (MCCCLIII): Înfiinţarea şcolilor teologice din Ţara Românească (V)

În anul 1837 s-au deschis cursurile Seminarului din Râmnicu Vâlcea, după ce a fost terminată construcţia unei clădiri destinate pregătirii viitorilor slujitori ai altarelor, în imediata apropiere a reşedinţei episcopale de la Râmnic. Această şcoală teologică a funcţionat fără întrerupere până în anul 1901, când seminariile de curs inferior, care aveau o durată de studii de patru ani, au fost desfiinţate. Elevii acestor cursuri inferioare puteau fi hirotoniţi numai dacă urmau şi cursurile superioare ale seminariilor de la Iaşi şi Bucureşti. Deoarece multe parohii nu aveau preoţi, marele ctitor al învăţământului modern, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Spiru Haret, a hotărât reînfiinţarea a două seminarii, unul dintre ele la Râmnicu Vâlcea. Cursurile nu au putut fi ţinute în vechiul sediu, şi în aceste condiţii ministrul şi episcopul Atanasie Mironescu au hotărât ca seminarul să-şi deschidă cursurile la Mănăstirea Bistriţa, judeţul Vâlcea. Aici, seminarul şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1911, când episcopul Râmnicului Ghenadie Georgescu a cerut Ministerului strămutarea seminarului în vechea sa clădire din curtea episcopiei. Însă, această clădire era improprie pentru elevii seminarişti, a căror număr era în continuă creştere, iar cursurile aveau acum o durată de opt ani. Pentru că nu se puteau efectua modificări importante la vechea clădire, din anul 1913 s-au început lucrările de construcţie pentru o nouă clădire pe terenul episcopiei. Lucrările s-au terminat în 1914 pentru o aripă a clădirii, şi în 1922 pentru cealaltă aripă. În noua clădire, seminarul şi-a desfăşurat activitatea în condiţii foarte bune până în anul 1948, când, prin reforma învăţământului, Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea a fost desfiinţat, iar clădirea şi toate dependinţele au fost trecute în patrimoniul statului.