Lădiţa cu poveşti: Călătoria Picăturii de ploaie

Într-o dimineaţă toropitoare de vară, Picătura de ploaie, care locuia împreună cu surorile ei în Căsuţa Ploii din cer, porni într-o mică plimbare pe cer.

- Vai, ce cald este, spuse picătura de ploaie, către una dintre surorile sale, pe măsură ce privea pământul aproape uscat din cauza secetei. Ochii trişti ai Picăturii de ploaie se îndreptară apoi şi spre oamenii care trudeau la munca câmpului, încercând cu greu să reziste arşiţei.

- Ai, ai, ai!, aş vrea atât de mult să-i ajut pe oameni!, spuse încet Picătura de ploaie. Cred că, dacă oamenii ar avea ploaie, atunci ar putea munci mai bine, n-ar mai fi flămânzi şi nici însetaţi!

- Dar tu eşti numai o picătură, spuse una dintre suratele ei. Cu o singură picătură nu vei reuşi să potoleşti setea atâtor oameni şi nici nu vei ajuta legumele şi fructele să crească!

- Şi atunci ce să fac?, întrebă Picătura de ploaie, simţindu-se neputincioasă.

- Te voi ajuta eu, se auzi dintr-odată un glas puternic.

Picătura de ploaie se uită speriată şi văzu cum un nor alb, mare şi pufos se apropie cu repeziciune de ea.

- Uite, dă-mi mâna, îi spuse Norul Alb, vom călători împreună spre pământ.

- Dar eu nu am voie să mă apropii de pământ, zise speriată Picătura de ploaie. Surorile mele mi-au spus că mă pot îneca.

- Dar, dacă ai ştii că picătura ta de ploaie va potoli setea unui copil, nu ai renunţa la tine, pentru a oferi bucurie şi speranţă celor în suferinţă?, întrebă Norul Alb.

- Ai dreptate, Norule, încuviinţă Picătura de ploaie, am fost egoistă, m-am gândit doar la mine.

Şi atunci Norul Alb porni cu Picătura de ploaie în călătoria ce avea să fie cea mai frumoasă, dar şi ultima călătorie a sa. În drumul său vijelios spre pământ, Norul Alb şi-a adunat toţi prietenii nori şi în curând cerul s-a întunecat, şi tunete şi fulgere s-au auzit pe pământ. Picătura de ploaie s-a simţit împinsă de celelalte picături spre pământ şi s-a rostogolit cu repeziciune, ajungând la rădăcina unei Roşii.

- Mulţumesc tare mult, Picătură de ploaie, că mă ajuţi să cresc, îi răspunse recunoscătoare Roşia.

Picătura de ploaie se uită cu bucurie spre Roşie, înainte să se topească în pământul cald, care o absorbi cu repeziciune în braţele sale uscate de secetă.