Luca 20, 27-44 (Învierea morților)

„În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre saduchei, care zic că nu este înviere, și L-au întrebat, zicând: Învățătorule, Moise ne-a lăsat scris: «Dacă moare fratele cuiva, având femeie, și el n-a avut copii, să ia fratele lui pe femeia văduvă și să ridice urmaș fratelui său». Erau, deci, șapte frați. Și cel dintâi, luându-și femeie, a murit fără de copii. Și a luat-o al doilea și a murit și el fără copii. A luat-o și al treilea; și, tot așa, toți șapte n-au lăsat copii și au murit. La urmă a murit și femeia. Deci, la înviere, a căruia dintre ei va fi femeia, căci toți șapte au avut-o de soție? Și le-a zis lor Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; dar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela și învierea cea din morți, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morții înviază a arătat chiar Moise la rug, când numește Domn pe «Dumnezeul lui Avraam și Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov». Dumnezeu, deci, nu este Dumnezeu al morților, ci al celor vii, căci toți sunt vii în El. Iar unii dintre cărturari, răspunzând, au zis: Învățătorule, bine ai zis. De aceea nu mai cutezau să-L întrebe nimic. Iar El i-a întrebat: Cum se zice, dar, că Hristos este Fiul lui David? Căci însuși David spune în Cartea Psalmilor: «Zis-a Domnul Domnului meu: Șezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale». Deci, David Îl numește Domn; atunci, cum este Fiu al lui?”

Realitatea învierii

Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), Cap. XXIV, 1-5, Cap. XXV, 1-5, Cap. XXVI, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, pp. 66-67

„Să înțelegem, iubiților, cum Stăpânul ne arată necontenit că va fi învierea viitoare, a cărei pârgă L-a făcut pe Domnul Iisus Hristos, înviindu-L din morți. Să vedem, iubiților, învierea, care se săvârșește în viața cea de toate zilele. Ziua și noaptea ne arată învierea; noaptea adoarme, ziua înviază; ziua pleacă, noaptea vine. (...) Să vedem semnul minunat, care se petrece în ținuturile din răsărit, adică în acelea din Arabia. Este acolo o pasăre, care se numește fenix; această pasăre este una singură și trăiește cam cinci sute de ani; când se apropie de moarte își face un cuib din tămâie, smirnă și din alte aromate; când se împlinește timpul, intră în cuib și moare. Din trupul putrezit se naște un vierme; acesta se hrănește din cadavrul animalului mort și-i cresc penele și aripile; apoi când ajunge puternic, ia cuibul acela în care sunt oasele premergătorului și, purtându-le pe acestea, zboară din Arabia până în Egipt, în orașul numit Heliopolis. (...) Preoții cercetează cronicile și găsesc că pasărea a venit la plinirea a cinci sute de ani. Mai putem socoti oare mare și minunat lucru dacă Creatorul lumii va învia pe toți aceia care I-au slujit cu cuvioșie în încrederea bunei credințe, când chiar printr-o pasăre ne arată măreția făgăduinței Lui?”

(Pr. Narcis Stupcanu)