Marcu 10, 46–52

„În vremea aceea, pe când ieșea Iisus din Ierihon, împreună cu ucenicii Săi și cu mulțime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, ședea jos, pe marginea drumului, și cerea milostenie. Și, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige și să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Și mulți îl certau ca să tacă; el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluiește-mă! Și Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemați-l! Și l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăznește, scoală-te! Te cheamă. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare și a venit la Iisus. Și l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voiești să-ți fac? Iar orbul I-a răspuns: Învățătorule, să văd iarăși. Atunci Iisus i-a zis: Mergi, credința ta te-a mântuit! Și îndată a văzut și I-a urmat lui Iisus pe cale.”

Mergi, credința ta te-a mântuit! 

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LXIII, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 22, p. 298

„Atunci avem credință, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minții cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minții trebuie să le socotim mai vrednice de credință decât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului.”

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Epistole, Partea Întâi, Ep. 25, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 81, p. 165

„(...) vă rog să faceți rugăciuni pentru mine către Domnul, ca să dobândesc o credință vie şi lucrătoare în El, neomorâtă de patimi, ci având puterea crucii şi a morții şi a înmormântării şi a învierii Lui. A crucii, prin nelucrarea păcatului, a morții, prin lepădarea cea mai deplină a răutății, a mormântului, prin renunțarea la închipuirile produse în suflet de lucrurile supuse simțurilor, a învierii, prin bogăția virtuților şi a belşugului cunoş­tinței adevărului Lui şi prin ridicarea cugetării de la cele stricăcioase la înălțime, ca să devin de un trup şi de un suflet cu El (Coloseni 1, 13).”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Unsprezecea, Cap. 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, p. 1.015

„Dar când zicem credință, înțelegem cunoaşterea adevărată despre Dumnezeu, şi nu altceva. Cunoaşterea este deci prin credință. Va mărturisi aceasta prorocul Isaia: Dacă nu veți crede, nu veți înțelege (Isaia 7, 9). Iar că o cunoaştere care constă dintr-o simplă teorie e declarată de scrierile Sfinților (de Scripturi) nefolositoare, poți înțelege şi din următoarele. A spus unul dintre Sfinții ucenici: Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură (Iacov 2, 19). Ce vom zice deci față de acestea? Cum va adeveri deci Hristos, spunând că a avea viața veşnică înseamnă a cunoaşte pe Unul şi adevăratul Dumnezeu şi, împreună cu El, pe Fiul? Socotesc că trebuie să spunem despre cuvântul Mântuitorului că este cu siguranță adevărat, căci cunoaşterea e viață, fiindcă naşte (în noi) puterea tainei şi aduce împărtăşirea de binecuvântarea tainică prin care ne unim cu Cuvântul viu şi de-viață-făcător.”