Marcu 5, 1–20 (Vindecarea demonizatului din ținutul Gadarenilor)

„În vremea aceea a venit Iisus de cealaltă parte a mării, în ținutul Gadarenilor. Iar după ce a ieșit din corabie, îndată L-a întâmpinat, din morminte, un om cu duh necurat, care își avea locuința în morminte, și nimeni nu putea să-l lege nici măcar în lanțuri, pentru că de multe ori, fiind legat în obezi și în lanțuri, el rupea lanțurile și obezile le sfărâma, și nimeni nu putea să-l potolească; și neîncetat, noaptea și ziua, era prin morminte și prin munți, strigând și tăindu-se cu pietre. Iar văzându-L de departe pe Iisus, a alergat și s-a închinat Lui. Și strigând cu glas puternic, a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Te jur pe Dumnezeu să nu mă chinuiești. Căci îi zicea: Ieși, duh necurat, din omul acesta! Și l-a întrebat: Care îți este numele? Și I-a răspuns: Legiune este numele meu, căci suntem mulți. Dar Îl rugau mult să nu-i trimită afară din acel ținut. Iar acolo, lângă munte, era o turmă mare de porci care păștea. Și L-au rugat, zicând: Trimite-ne pe noi în porci, ca să intrăm în ei. Și El le-a dat voie. Atunci, ieșind, duhurile necurate au intrat în porci și turma s-a aruncat de pe țărmul înalt în mare. Și erau ca la două mii și s-au înecat în mare. Iar cei care-i pășteau au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au venit oamenii să vadă ce s-a întâmplat. Și s-au dus la Iisus și au văzut pe cel demonizat șezând jos, îmbrăcat și întreg la minte, el, care avusese legiune de demoni, și s-au înfricoșat. Iar cei ce au văzut le-au spus cum a fost cu demonizatul și despre porci. Și ei au început a-L ruga să plece din hotarele lor. Iar când a intrat El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte a făcut pentru tine Domnul și cum te-a miluit. Iar el s-a dus și a început să vestească în Decapole cât bine i-a făcut Iisus lui; și toți se minunau.”

Diavolii se tem de Cruce

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 15, p. 30

„Venind Crucea, s-a desființat toată slujirea la idoli și cu semnul acesta se alungă toată nălucirea demonilor, numai lui Hristos I se aduce prin ea închinare, iar prin El este cunoscut Tatăl. Iar cei care se împotrivesc ei sunt rușinați. Căci dacă ea schimbă sufletele celor ce se împotrivesc ei în chip nevăzut, în fiecare zi (ceea ce se poate spune către ei, pe drept cuvânt), acesta nu e lucru omenesc, ci mărturisește mai degrabă că Cel ce S-a suit pe Cruce e Cuvântul lui Dumnezeu și Mântuitorul. Mie mi se pare deci că ei suferă ceva asemănător celui ce ar bârfi soarele când e acoperit de nor, dar se minunează de lumina lui când vede că toată zidirea e luminată de el. Dar dacă e frumoasă lumina, cu mult mai frumos e soarele, pricinuitorul luminii. Tot așa, dacă e un lucru dumnezeiesc a umple toată lumea de cunoștința Lui, pricinuitorul acestei fapte trebuie să fie numaidecât Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu.”

(Pr. Narcis Stupcanu)