Marcu 6, 30–45

„În vremea aceea s-au adunat apostolii la Iisus și I-au spus toate câte au făcut și au învățat. Atunci El le-a zis: Veniți voi înșivă de o parte, în loc pustiu, și odihniți-vă puțin. Căci mulți erau care veneau și mulți care se duceau și nu mai aveau vreme nici să mănânce. Și au plecat cu corabia spre un loc pustiu, deosebi. Dar i-au văzut plecând, și mulți au înțeles și au alergat acolo pe jos de prin toate cetățile și au sosit înaintea lor. Deci, ieșind din corabie, Iisus a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei, căci erau ca niște oi fără păstor, și a început să-i învețe multe. Dar, făcându-se târziu, ucenicii Lui, apropiindu-se, I-au zis: Locul e pustiu și ceasul e târziu; dă-le drumul ca, mergând prin cetățile și prin satele dimprejur, să-și cumpere pâine, că nu au ce să mănânce. Răspunzând, El le-a zis: Dați-le voi să mănânce. Și ei I-au zis: Să mergem noi să cumpărăm pâini de două sute de dinari și să le dăm să mănânce? Iar El le-a zis: Câte pâini aveți? Duceți-vă și vedeți. Și aflând, I-au spus: Cinci pâini și doi pești. Atunci El le-a poruncit să-i așeze pe toți, în cete, pe iarba verde. Și au șezut cete-cete, câte o sută și câte cincizeci. Iar El, luând cele cinci pâini și cei doi pești, privind la cer, a binecuvântat și a frânt pâinile și le-a dat ucenicilor ca să le pună înaintea lor; asemenea și cei doi pești i-a împărțit tuturor. Și au mâncat toți și s-au săturat. Și au luat douăsprezece coșuri pline cu fărâmituri și cu ce a rămas din pești. Iar cei ce au mâncat pâinile erau cinci mii de bărbați. După aceea, îndată a silit pe ucenicii Lui să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, de cealaltă parte, spre Betsaida, până ce El va da drumul mulțimii.”

Datoria de a face milostenie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXVI, III, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 765-766

„(...) Cei foarte bogați sunt puțini, cei cu averi mijlocii sunt mulți; săracii sunt cu mult mai puțini decât aceştia. Cu toate acestea, deşi sunt atât de mulți oameni în oraş care pot să hrănească pe cei flămânzi, totuşi mulți se culcă fără să fi mâncat ceva. Şi se culcă flămânzi nu pentru că cei care au nu pot să-i îndestuleze cu uşurință, ci pentru că mare e cruzimea şi neomenia lor. Dacă cei bogați şi cei cu averi mijlocii ar împărți între ei pe cei ce au nevoie de pâine şi îmbrăcăminte, abia dacă ar reveni un sărac la cincizeci sau la o sută de locuitori. (...) Şi ca să cunoşti neomenia lor, gândeşte-te câte văduve şi câte fecioare ajută în fiecare zi Biserica! Şi Biserica are numai venitul unuia dintre cei mai mari bogătaşi din oraşul nostru. Iar numărul celor ajutați de Biserică se urcă la trei mii. În afară de aceste trei mii de suflete, Biserica mai ajută zilnic pe cei din închisori, pe bolnavii din spitale, pe sănătoşi, pe străini, pe schilozi, pe cei care stau la uşa bisericii pentru hrană şi îmbrăcăminte, pe scurt pe toți care cer ajutor în fiecare zi. Cu toate acestea, averea Bisericii nu se împuținează.”