Marcu 7, 24-30 (Vindecarea fiicei cananeencei)

„În vremea aceea a venit Iisus în hotarele Tirului și ale Sidonului și, intrând într-o casă, voia ca nimeni să nu știe, dar n-a putut să rămână tăinuit. Căci îndată auzind despre El, o femeie a cărei fiică avea duh necurat, a venit și a căzut la picioarele Lui. Și femeia era păgână, de neam din Fenicia Siriei. Și Îl ruga să alunge demonul din fiica ei. Dar Iisus i-a vorbit: Lasă întâi să se sature copiii; căci nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor. Ea însă a răspuns și I-a zis: Da, Doamne, dar și câinii, sub masă, mănâncă din fărâmiturile copiilor. Și Iisus i-a zis: Pentru acest cuvânt, mergi! A ieșit demonul din fiica ta. Iar ea, ducându-se acasă, a găsit pe copilă culcată în pat, iar demonul ieșise.”

Lupta cu demonii

Sfântul Atanasie cel Mare, Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXXVIII, în Părinți și Scriitori Bisericești (1988), vol. 16, p. 216

„Dar scoțând pe demoni, nu trebuie să ne fălim. Nici să ne mândrim cu vindecarea bolilor. Nici să ne minunăm de cel ce scoate demoni, iar pe cel ce nu-i scoate să-l disprețuim. Ci să cunoască cineva nevoința fiecăruia și fie să o imite și să o râvnească, fie să se îndrepteze. Căci nu este al nostru a face semne. Aceasta aparține Mântuitorului. Căci a spus ucenicilor: Nu vă bucurați că vi se supun demonii, ci că numele voastre s-au scris în ceruri (Luca 10, 20). Căci faptul de-a ni se fi scris numele în cer e o mărturie a virtuții și vieții noastre. Iar a scoate demonii e un dar dat de Mântuitorul. De aceea celor ce nu se laudă cu virtutea, ci cu semnele, spunând: Doamne, oare nu cu numele Tău am scos demoni și nu cu numele Tău am făcut multe puteri?, le-a răspuns: Amin zic vouă, nu vă știu pe voi (Matei 7, 22-23). Căci nu ne cunoaște Domnul căile celor lipsiți de evlavie.”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Prima convorbire cu părintele Serenus, Cap. XXI, 3, 5, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 425

„Și ei (demonii - n.n.) se ostenesc în lupta cu neamul omenesc, ca să poată obține victoria pe care o doresc, și-i cuprinde și pe ei tristețea care ne-ar fi cuprins pe noi, dacă am fi fost învinși de ei, potrivit acestor cuvinte: «Este un capăt al vrăjmășiei lor: răutatea buzelor lor îi va acoperi» și «Răutatea lui se va întoarce în capul lui», și: «O să-i vină lațul pe care nu-l cunoaște; cursa pe care o ascunde îl va prinde pe el și va cădea în lațul lui», pe care, se înțelege, l-a pregătit pentru a-i înșela pe oameni. Suferă și ei nu mai puțin și, precum ne biruie ei, îi biruim și noi, iar învinși nu se retrag fără întristare. (...) Nu este îndoială pentru nimeni că, atunci când sunt învinși de noi, ei sunt în mod necesar de două ori striviți: întâi, pentru că sfințenia pe care o caută oamenii ei au pierdut-o, aceasta constituind o pierdere și pentru neamul omenesc, și al doilea, pentru că ele, duhuri necurate, dar duhuri, au fost învinse de niște ființe trupești și pământești.” 

(Pr. Narcis Stupcanu)