Matei 13, 36-43

„În vremea aceea Iisus a intrat în casă, iar ucenicii Lui s-au apropiat de El, zicând: Lămurește-ne nouă pilda cu neghina din țarină. El, răspunzând, le-a zis: Cel ce seamănă sămânța cea bună este Fiul Omului; Țarina este lumea, sămânța cea bună sunt fiii Împărăției, iar neghina sunt fiii celui-rău. Dușmanul care a semănat-o este diavolul, secerișul este sfârșitul lumii, iar secerătorii sunt îngerii. Și, după cum se alege neghina și se arde în foc, așa va fi la sfârșitul veacului: Trimite-va Fiul Omului pe îngerii Săi, care vor culege din Împărăția Lui toate smintelile și pe cei ce fac fărădelegea și-i vor arunca pe ei în cuptorul cel de foc; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor străluci ca soarele în Împărăția Tatălui lor. Cel ce are urechi de auzit să audă.”

De ce îi îngăduie Dumnezeu pe cei răi

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, Omilia V, II, în Părinți și Scriitori Bisericești (1987), vol. 21, p. 70

„(...) ajungând desăvârșiți și strălucitori, prin viața voastră virtuoasă, să fiți neprihăniți și curați, să fiți fii neîntinați ai lui Dumnezeu și să vă arătați ca niște luminători în lume, având în voi cuvântul vieții, spre lauda mea în ziua lui Hristos, pentru ca numai cu arătarea voastră să fiți de folos celor cu care vă întâlniți, iar cei care stau de vorbă cu voi să se împărtășească din viețuirea voastră curată și din mireasma voastră duhovnicească. După cum întovărășirea cu cei răi vatămă de obicei pe cei ce se amestecă cu ei, precum spune și preafericitul Pavel: Vorbele rele strică obiceiurile bune (I Corinteni 15, 33), tot așa și întovă­rășirea cu cei buni folosește ne­spus de mult celor care se apropie de ei. Asta e pricina că Stăpânul nostru cel iubitor de oameni a îngăduit să se amestece cei buni cu cei răi, ca să câștige cei răi ceva din această întovărășire și să nu rămână mereu în răutatea lor, ci, având mereu sub ochi pilda acelora, să culeagă ceva din această întovărășire. Atât de mare putere are virtutea, că este respectată și mult lăudată chiar de cei care nu o practică; tot așa și cu păcatul; îl osândesc necontenit chiar cei ce-l săvârșesc. Atât de evident și de lămurit este lucrul acesta, că n-ai să găsești repede pe cineva care să se laude cu păcatul; și ceea ce-i mai minunat este că adeseori îl osândesc cu cuvântul și caută să ascundă de oameni ceea ce săvâr­șesc cu fapta. Și acesta este un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu făcut cu neamul omenesc, că a pus în fiecare dintre noi conștiința, judecător drept, care știe precis ce este binele și ce este răul. Conștiința mai cu seamă ne ia orice cuvânt de apărare; pentru că noi nu cădem în păcate din neștiință, ci din trândăvia sufletului și a nepăsării față de virtute.”