Matei 18, 18-22; 19 1-2 și 13-15

„Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer, și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer. Iarăși grăiesc vouă că, dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privința unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor. Atunci Petru, apropiindu-se de El, I-a zis: Doamne, de câte ori va greși față de mine fratele meu și-i voi ierta lui? Oare până de șapte ori? Iisus i-a răspuns: Nu zic ție până de șapte ori, ci până de șaptezeci de ori câte șapte. Iar după ce Iisus a sfârșit cuvintele acestea, a plecat din Galileea și a venit în hotarele Iudeei, dincolo de Iordan. Și au mers după El mulțimi multe și i-a vindecat pe ei acolo. Atunci I s-au adus copii, ca să-Și pună mâinile peste ei și să Se roage; iar ucenicii îi certau. Dar Iisus a zis: Lăsați copiii și nu-i opriți să vină la Mine, că a unora ca aceștia este Împărăția cerurilor. Și, punându-Și mâinile peste ei, S-a dus de acolo.”

Spovedania - taina care ne vindecă sufletul

Sfântul Macarie Egipteanul, Alte şapte omilii, Despre înăl­țarea minții, 11, în Părinți și Scriitori Bisericești (1992), vol. 34, p. 319

„Să ne aducem aminte de păcatele noastre, dar să nu deznădăjduim de mântuire. Pentru că şi acesta este un vicleşug al celui viclean; acesta ne aminteşte de păcatele noastre (nu pentru a ne pocăi, ci) pentru a ne duce la deznădejde. Noi, însă, zicem că dacă Domnul, venind (în lume), a fost doctorul orbilor, al surzilor şi al paraliticilor, că dacă pe morții care de mult putreziseră i-a înviat, cu atât mai mult va vindeca orbirea minții, slăbiciunea sufletului şi surzenia inimii (noastre). Pentru că nimeni altul n-a creat sufletul, afară de cel ce a creat trupul. Şi dacă El a arătat atâta bunăvoință față de lucrurile cele pieritoare şi stricăcioase, cu cât mai mult va arăta bună­voință față de sufletul cel nemuritor, care boleşte de boala răutății şi care i se roagă (neîncetat)?”

Herma, Păstorul, Porunca IV - 30, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1979), vol. 1, p. 302

„Nu ți se pare oare, mi-a spus el (păstorul - n.n.), că însăşi po­căința este pricepere? Pocăința, a spus el, este mare pricepere, pentru că cel păcătos pricepe că a făcut rău înaintea Domnului (III Regi 14, 22), iar fapta, pe care a săvârşit-o, se suie la inima lui; se pocăieşte şi nu mai săvârşeşte răul, ci săvârşeşte din belşug binele; îşi smereşte sufletul şi-l chinuie, că a păcătuit. Vezi, deci, că pocăința este mare pricepere?”

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea a III-a, Convorbirea cu părintele Pinufius, Cap. V, 1, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 657

„(...) Iată care este definiția deplină şi desăvârşită a pocă­inței: să nu mai săvârşim în nici un chip păcatele pentru care ne pocăim sau pentru care conş­tiința noastră are remuşcări.”