Matei 21, 18–22

„În vremea aceea, pe când Se întorcea în cetate, Iisus a flămânzit; și, văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, și i-a zis: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum ­s-a uscat smochinul de îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci și muntelui acestuia de veți zice: Ridică-te și aruncă-te în mare, va fi așa. Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi.”

Cum cerem și ce primim

Origen, Despre rugăciune, Introducere, XVI, 2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 7, p. 235

„(...) Cine cere de la Dumnezeu lucruri pământeşti şi mici însemnează că nu ascultă de porunca Lui, care spune că de la El se cade să cerem numai lucruri cereşti şi mari, pentru că Lui nu-I place să dea lucruri trecătoare şi de mică însemnătate. Iar dacă face cineva aluzie la bunurile trupeşti care li s-au dat sfinților în urma rugăciunilor lor şi după înseşi cuvintele Evangheliei, care învață că cele pământeşti şi mici ni se vor adăuga nouă, atunci iată ce trebuie să răspundă: când cineva ne dăruieşte un obiect, noi nu putem spune că acela ne-a dăruit umbra obiectului, căci nu şi-a propus să dea două lucruri, un obiect şi umbra lui, ci a dat numai obiectul, căci intenția care dă este să dea un obiect. Concluzia este că noi primim deodată cu dăruirea obiectului şi umbra lui. Tot aşa, dacă vom primi cu gând mai înalt ceea ce ne-a fost dăruit mai de preț de Dumnezeu, atunci vom zice că bunurile cele fireşti ale darurilor duhovniceşti, mari şi cereşti, nu sunt decât cele trupeşti, care li s-au dat tuturor sfinților, spre folos (I Corinteni 12, 7) sau după măsura credinței, sau precum hotărăşte Cel care dă, iar hotărârea Lui este înțeleaptă, chiar dacă noi nu suntem în stare să arătăm pentru fiecare caz pricina şi rostul adevărat pentru care au fost dăruite.”

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul XLV, I, în Părinți și Scriitori Bisericești (2011), vol. 4, pp. 521-522

„...(Unii) cer unele lucruri socotite drept bune și care adeseori nu sunt spre câștigul lor şi fug de altele socotite drept rele și care uneori le aduc mare folos. De pildă: este bolnav cineva? Se roagă pentru sănătate, ca să se mântuiască de boala dureroasă. A pierdut cineva bani? Se mâhnește mult din pricina pagubei. Dar, adeseori, boala aduce folos, când educă pe cel păcătos, precum şi sănătatea devine vătămătoare când ajunge merinde pentru păcate în cel ce o are. Tot aşa şi banii au fost folosiți de unii ca răsplată pentru serviciul desfrânării, iar sărăcia a înțelepțit pe mulți care se năpusteau către rău. Nu fugi, așadar, de ceea ce nu se cade să fugi, nici nu căuta adăpost acolo unde nu se cuvine! De un singur lucru trebuie să fugi, de păcat, şi un singur adăpost față de cele rele să ai, pe Dumnezeu!”