Matei 6, 31-34; 7, 9-11

„Zis-a Domnul: Să nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de toate acestea. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. Cine este omul acela dintre voi care, dacă îi va cere fiul său pâine, el îi va da piatră? Sau de-i va cere pește, el îi va da șarpe? Deci dacă voi, răi fiind, știți să dați daruri bune fiilor voștri, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri va da cele bune celor care cer de la El!”

Grijile vieții

Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Partea I, Întâia convorbire cu părintele Isaac, Cap. V, 4-5, Cap. VI, 1-2, în Părinți și Scriitori Bisericești (1990), vol. 57, p. 457

„(...) Că grijile veacului ne stăpânesc și pe noi, care nu suntem amestecați în nici o lucrare a lumii acesteia, se vede clar, potrivit regulii celor bătrâni, care au spus că ține de grija și preocupările veacului tot ce depășește trebuințele traiului zilnic și strictul necesar trupului. Dacă, de exemplu, deși poate ajunge pentru trebuințele corpului nostru un singur galben, noi vrem să depunem muncă și osteneală pentru a câștiga doi sau trei galbeni; n-avem nevoie de mai mult de două cămăși, una de zi și alta de noapte, dar căutăm să devenim stăpâni pe trei sau patru cămăși, și ne este de ajuns o locuință compusă dintr-o chilie sau din două, dar, împinși de ambiție lumească și de extindere, construim patru sau cinci chilii, mai împodobite și mai încăpătoare decât cere trebuința, arătând prin aceste înfăptuiri că suntem robi ai patimilor și poftelor acestei lumi.

Experiența ne-a învățat foarte bine că acestea se întâmplă din îndemnul demonilor. Iată, unul dintre cei mai încercați bătrâni trecea pe lângă chilia unui frate, care era stăpânit de grijile arătate mai înainte, fiindcă transpira frământat de preocupările zilnice în zidiri și reparații de prisos. L-a văzut de departe sfărâmând o piatră foarte tare cu un ciocan greu și având lângă el pe un etiopian împreună cu care, cu mâinile unite și încleștate pe ciocan, lovea piatra și îndemna la această treabă cu făclii aprinse. S-a oprit îndelung în fața acestei scene uimit de înrâurirea atât de puternică a diavolului și de înșelăciunea unei atât de mari amăgiri. Când fratele, istovit de atâta oboseală, voia să pună capăt lucrării și să se odihnească, îl însuflețea imboldul acelui duh necurat, făcându-l să ia iarăși ciocanul și să-și continue munca începută; astfel încât, susținut neîncetat de îndemnul diavolului, nu simțea răul unui efort atât de mare.”

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 43, în Părinți și Scriitori Bisericești (2010), vol. 3, p. 105

„Oricât vei fi de copleșit de treburi, fă-ți și mai multă vreme pentru Domnul.”