Poezii creştine

Crearea Lumii

Monahia Macrina Avram

La început, cu a Sa voinţă,

Dumnezeu a hotărât,

Să aducă la fiinţă

Toate câte a făcut.

Şi a zis: "Fie Lumină!"

Să cunoască zi şi noapte.

Şi-a văzut că este bine

Când pe-acestea le desparte.

La un alt cuvânt, îndată,

Poruncit de Creator,

S-a ivit Pământul, iată!

Iar deasupra-naltul Cer.

Dar acest pământ, cum poate

Să rămână aşa gol?

Să răsară-n el de toate,

Pomi, verdeaţă după fel.

Soarele să le-ncălzească,

Peste zi, el domn să fie,

Firul ierbii să-ncolţească

În păduri şi pe câmpie.

Iară noaptea când se lasă

Peste tot ce va să crească

Alţi luminători să iasă,

Lună, stele să domnească.

Apele să se adune,

Toate la un loc să stea,

Şi o limită le pune,

Să nu treacă peste ea.

Mări, oceane-au apărut

Mişunând de vietăţi.

Tot poruncă s-a făcut,

Să răsară aceste vieţi.

Dar şi păsări, târâtoare,

Animale deosebite,

Toate câte cresc sub soare

Se făcură înainte.

Şi s-au văzut bune foarte,

Creaturile zidite,

Apoi binecuvântate,

Au fost mai desăvârşite.

Însă peste tot pământul,

Care, iată, L-a creat,

Se gândeşte acum Sfântul

Să pună şi împărat.

Şi-a zis Domnul Dumnezeu,

Să facă Omul, cu minte,

După cum e chipul Său,

Să gândească cele sfinte.

Şi i-a binecuvântat

Zicând către amândoi,

Căci femeie şi bărbat

Era omul cel dintâi.

Creşteţi şi vă înmulţiţi

Cu-a Mea binecuvântare,

Pământul să-l stăpâniţi

Şi tot ce pe el răsare.

Doar o singură poruncă

Vă dau să o împliniţi!

Din toţi pomii câţi există,

De unul să vă păziţi.

Căci în ziua când dori-veţi

Rodul lui să îl mâncaţi,

Mâna spre moarte întindeţi

Din Rai fiind alungaţi!

Astfel pomul cu pricina

Mult pe ei i-a ispitit,

Şi poftind la el întruna

Într-o zi s-au amăgit.

Însă nu numai dorinţa

A adus căderea lor.

Şi îndemnul şi minciuna

Şarpelui ispititor.

A plâns mult după aceea

Omul, acum muritor,

Dar primi făgăduinţa

Unui Răscumpărător.