Răspunsuri duhovniceşti: Ispita teologului

Părinte profesor, cum sunt ispitiţi teologii de către diavol?

Vorbim de o ispită care poate să vină în rândul celor care au studiat sau studiază teologia, sau al celor care au o cunoaştere a lui Dumnezeu şi din punct de vedere raţional, care au făcut anumite cercetări legate de această cunoaştere a lui Dumnezeu, dar s-au dus mai mult pe partea raţională a cunoaşterii, încercând să aducă argumente, anumite definiţii chiar ale cunoaşterii lui Dumnezeu, pentru a putea lămuri anumite stări create în sânul Bisericii, în viaţa socială sau eclesială ca răspuns la această situaţie. Dacă un teolog, fie el student, profesor la teologie sau chiar preot, nu împreunează această cunoaştere raţională pe care o are în legătură directă cu Dumnezeu, raportându-se în permanenţă prin argumentarea existenţei lui Dumnezeu în lume, cu starea de rugăciune, care este de fapt o legătură intimă a noastră cu Dumnezeu, s-ar putea să ajungă la o stare de ispită.

Cunoaşterea sa poate fi într-adevăr bună, dar el este detaşat de aceste concepte şi atunci nu se poate vorbi de o viaţă duhovnicească. Eu zic că un teolog care are partea lui de inteligenţă şi de înţelepciune poate să cadă în această capcană a ispitirii, încât să pună totul doar pe seama înţelegerii raţionale, să-i fie mai puţin afectată trăirea lui interioară. Dacă, însă, cunoaşterea lui raţională este împreunată cu rugăciunea care porneşte din inimă, atunci lucrarea teologului, a celui care a pornit pe drumul cunoaşterii lui Dumnezeu, se desăvârşeşte în cunoaşterea profundă printr-o rugăciune şi stare de evlavie aparte, care îl conduce pe teolog şi la starea aceea de smerenie, care de fapt îl face conştient că înaintea lui Dumnezeu el este doar un lucrător, un misionar, un trimis care vorbeşte cu Dumnezeu, îl înţelege pe Dumnezeu, dar care trăieşte cu Dumnezeu.

Ce este cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu?

Apare atunci când înţelegerea raţională coboară în inima noastră şi lucrează spre slava lui Dumnezeu şi Hristos, cel care vine în viaţa teologului, este într-adevăr o plenitudine, o împlinire. Mă gândesc acum la ispita pe care o poate avea orice teolog, de orice statut ar fi el, în momentul în care rugăciunea rămâne pe un plan secund. Sfântul Evraghie spune: "Dacă eşti teolog, te rogi şi dacă te rogi, eşti teolog", aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu profundă.

Noi ştim foarte bine, din ceea ce citim şi din ce ne-au prezentat Sfinţii Părinţi, legat de ispitirile celui rău, că diavolul l-a ispitit şi pe Mântuitorul Hristos, în pustie. Imediat ce ai luat o hotărâre de a te ruga, de a posti, de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel rău se apropie de tine imediat şi te ispiteşte acolo unde încerci să fii mai puternic.

Sunt câteva lucruri pe care noi le putem vedea oarecum în lucrarea noastră de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Aici este scopul urmărit de diavol în ispitirea teologului, de a ajunge să cadă în păcatul mândriei, să creadă că inteligenţa este a lui, că înţelepciunea este a lui, că nu sunt darurile lui Dumnezeu şi este dincolo de Dumnezeu. Deci, trebuie să fim foarte atenţi, încercând acea lucrare deosebită, de aprofundare a cunoaşterii raţionale, teoretice cu această cunoaştere afectivă care se manifestă prin rugăciune. Aici intervine cealaltă dimensiune a sufletului omenesc, voinţa, care pune în mişcare şi raţiunea, şi starea afectivă, totul lucrând în cele din urmă spre înţelegerea personală a celui care a pornit pe drumul acesta de a se forma el ca om al lui Dumnezeu, răspunzând preceptelor lui Dumnezeu şi neanulându-i Dumnezeu libertatea. Dumnezeu, fiind primit în sufletul nostru, ne scapă dându-ne adevărata libertate, să ajungem la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".