Rubrica pentru copii: Steluţa

Trăia odată pe bolta albastră a cerului o steluţă mică cât o musculiţă. Părinţii ei i-au dat numele „Steluţa“ tocmai datorită mărimii sale. Din întreaga familie, doar ea era cea mai mică şi mai neînsemnată. Părinţii şi cele două surori ale ei, Stela şi Stelana, erau stele de toată frumuseţea, mari, galbene şi foarte strălucitoare.

Steluţa era mereu extrem de curioasă şi dorea să vadă tot ce se întâmplă pe pământ.

- Dar eşti încă mică şi nu ai cum să vezi ce se întâmplă acolo jos, pe pământ, îi spuneau părinţii ei. Aşteaptă să mai creşti puţin şi doar atunci vei putea merge singură.

- Dar eu vreau să ştiu ce minunăţii sunt pe pământ!, plângea Steluţa. Ce vină am eu că sunt mică şi nu pot vedea nimic?

S-a întâmplat ca, într-o zi, Steluţa să rămână singură şi atunci îşi luă curaj şi zbură cât putu ea de repede jos, înspre pământ.

- Uau! Ce frumos este aici!, îşi spuse Steluţa privind înspre multitudinea de copaci şi flori.

Dar, dintr-o dată, se simţi zgâlţâită. Nişte mânuţe dolofane de copil încercau să o prindă.

- Ce licurici frumos!, spuse o fetiţă.

- Ba nu e licurici, o contrazise un băieţel, este o monedă de aur.

- Nu este nici minge şi nici licurici, spuse o altă fetiţă. Este o floare galbenă!

Speriată, Steluţa privea nedumerită cum se zgâiau copii la ea. Şi atunci, cu un salt, zbură pe ramura unui copac. „Poate aici mă voi simţi mai în siguranţă“, îşi spuse ea. Dar, tocmai când gândea asta, veni fermierul să culeagă merele din copac pentru a le duce la piaţă.

- Hei, copii, zise el, veniţi să vedeţi ce măr lucios.

- Dar eu nu sunt nici steluţă, nici măr, nici licurici. Eu sunt doar o steluţă, spuse Steluţa cu voce tare. Degeaba, nimeni nu o auzi.

Şi repede, repede, zbură pe alt copac, apoi mai departe pe un deal, apoi pe un vârf de munte. După ce se odihni puţin şi văzu că nimeni nu o mai urmăreşte, zbură repede, repede, sus spre cer. Părinţii ei, care în tot acest timp o căutaseră, au văzut-o cum se chinuia să găsească drumul sus spre cer. Şi pentru că erau stele mari şi foarte stălucitoare, îi luminară drumul Steluţei, care ajunse acasă după câtva timp, foarte obosită şi plânsă şi le spuse părinţilor ei:

- Îmi pare rău că nu v-am ascultat! Am văzut pământul şi mi-a plăcut foarte mult.

- Doar că te-ai speriat puţin, nu-i aşa?, o luă la rost tatăl ei.

- Vezi ce se întâmplă dacă nu îţi asculţi părinţii?, interveni şi mama. De ce crezi că nu te-am lăsat să te duci singură? Ţi-am spus că acum eşti mică şi mergi doar alături de noi. Însă, atunci când vei creşte şi vei fi mare, vei putea merge şi singură.

Şi Steluţa le promise că nu va mai merge nicicând singură şi că va aştepta cuminte să crească pentru a cunoaşte şi alte aventuri.