Să alergăm continuu către pocăinţă!

Părinte, cum este percepută slujba Canonului Mare, unică în Ortodoxie, de persoanele recent convertite?

Există, în general, câteva atitudini faţă de slujbele din perioada Postului Mare şi, în special, faţă de slujba Canonului Mare. Uneori putem întâlni, la unele persoane convertite, o nevoie de înţelegere mai profundă a întregii perioade a Postului Mare. Pentru că aceste persoane nu au avut, o bună perioadă din viaţa lor, obişnuinţa spovedaniei, a postului, a ascezei susţinute, contactul cu aceste realităţi impune şi din partea lor, şi din partea preotului o abordare globală a perspectivei mântuirii prin prisma asumării jertfelnice a Crucii. O teamă, uneori justificată, de a înţelege rolul esenţial al stării de pocăinţă şi a insistării asupra nevoii de recalibrare interioară poate fi de asemenea întâlnită la persoanele recent convertite, care participă la această slujbă. Această teamă este uneori rezultatul contactului repetat cu direcţiile psihologiei moderne, care încearcă masiv să pună accentul doar pe valorizarea calităţilor, ignorând adesea cauzele reale ale anumitor stări psihologice. Se caută afirmarea cu orice preţ a individualismului, fabricarea unui chip adecvat, fără urme de slăbiciune, competitiv pe piaţa concurenţială. Aceleaşi persoane descoperă însă în timp nevoia apropierii de atmosfera indusă de perioada Postului Mare, perioadă în care lectura Canonului Mare ocupă un loc important. A repeta de sute de ori "Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă" nu mai reprezintă un semn de slăbiciune, ci o recunoaştere a adevăratei mântuiri din mrejele autosuficienţei.

Care sunt virtuţile principale la care face referire slujba Canonului?

Canonul cel Mare se referă la multe virtuţi: dreapta socoteală, smerenia, curăţia trupească, credinţa cea dreaptă, dragostea, fidelitatea în căsătorie, nădejdea etc. Toate acestea sunt trepte către înnoirea plină de har a omului. O virtute nu este un scop în sine, după cum scop în sine nu sunt nici asceza şi nici postul. Omul trebuie însă să îşi schimbe maniera şi ritmul în care trăieşte, pentru că ocolirea stărilor de virtute, descrise magistral de Canonul cel Mare, reprezintă de fapt îndepărtarea de sursa originară a vieţii. Starea de păcat, deşi nu este niciodată definitivă, poate prezenta riscul unei împietriri în păcatul respectiv. De aceea alergarea continuă către pocăinţă, prezentă în paginile Canonului Mare, este esenţială, vitală aş putea spune, pentru viaţa omului. Nu ne smerim doar pentru că smerenia e o virtute şi trebuie să fim virtuoşi, ci ne smerim pentru că starea de smerenie este singura care adapă sufletul omului, ajutându-l să nu se îndrepte către stări care pot fi distructive. Nu îl iubim pe aproapele doar pentru că dragostea e o virtute, ci pentru că această virtute este definitorie în drumul nostru către mântuire, şi că doar iubind ne regăsim adevărata identitate, dăruită nouă de harul lui Dumnezeu.