Să strigăm, El ne aude!

Şi în ziua aceea, când s-a înserat, a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii. Şi s-a pornit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El, sculându-Se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este oare, Acesta, că şi vântul şi marea I se supun? (Marcu 4, 35-41)

***

Văzând furtuna care s-a pornit pe mare, ucenicii speriaţi au venit la Domnul Iisus Hristos şi L-au întrebat: „Învățătorule, nu-Ți este grijă că pierim?“ Ne mărturiseşte Evanghelia că în timp ce Apostolii se luptau cu valurile mari, Mântuitorul dormea aşezat în partea din spate a corabiei. Aparenta neimplicare a Domnului Hristos venea în contrast cu zbuciumul celor din corabie. Era întuneric, marea învolburată şi ucenicii disperaţi. Ei luptau să-şi salveze vieţile, iar El dormea. Ne întrebăm: oare Mântuitorul chiar nu vedea situaţia ucenicilor? Să nu uităm că El Se afla în partea din spate a corabiei, adică acolo unde este cârma. În furtună fiind, corabia era cârmuită de Mântuitorul. Apostolii au fost mustraţi pentru puţina lor credinţă. Era lângă ei Cel care vindecase boli incurabile şi izgonise demonii. El are în grijă ca sufletele noastre să ajungă la limanul cel neînviforat, chiar înconjuraţi fiind de puternice furtuni. Trebuie să strigăm, de auzit, sigur El ne aude!