Sfaturi practice în Biserică: Amenajarea paracliselor în case şi în instituţii trebuie să se realizeze conform canoanelor

În timpul persecuţiilor creştine, se punea problema participării la sfintele slujbe şi mai ales a spaţiului în care să se săvârşească ritualurile creştine. Astfel, în casele creştinilor încep să apară mici biserici care purtau denumirea de "paraclise"; căci "pe câmpii, în singurătăţi, în corăbii pe apă, în grajduri, în temniţe, şi în fine pretutindenea era Biserica lor", după cum spune Dionisie Alexandrinul. Astfel, după încetarea prigoanelor împotriva creştinilor, nu a mai fost nevoie de micile biserici din casele creştinilor, pentru că puteau fi construite lăcaşuri de cult de dimensiuni mari, în care să încapă mulţi credincioşi.

Mulţi dintre creştinii de astăzi doresc ca în casa lor să existe mici biserici ca în primele secole, dar acest lucru trebuie supus unor hotărâri la nivel bisericesc dintre care amintim: Sinodul de la Laodiceea din secolul al IV-lea (can. 58), care a hotărât să nu se săvârşească în case particulare serviciul liturgic, ci numai în biserici (doar în cazuri excepţionale şi cu binecuvântarea episcopului) şi Sinodul VI Ecumenic din anul 692, prin canonul 31, care precizează: "Cultul public să nu se mai săvârşească în casele particulare decât cu învoirea episcopului".

Acest lucru a pus capăt unor acte mai puţin cuviincioase care se petreceau uneori în cadrul caselor creştinilor. Însuşi Fericitul Augustin spune: "În casele creştinilor afară de rugăciuni şi de psalmi, altfel de cult să nu se mai săvârşească".

Chiar dacă împăraţii creştini şi-au construit în cadrul palatelor biserici particulare, acest lucru era uneori necesar pentru că împăratul (însuşi Constantin cel Mare), datorită demnităţii sale, nu putea să manifeste acte sincere de pietate decât cu "toată curtea lui". Să nu uităm că în cadrul palatelor împărăteşti, toţi slujitorii curţii participau zilnic la slujbele săvârşite de preotul întreţinut de împărat. Chiar episcopii şi-au construit din vechime în apropierea bisericilor catedrale, mici bisericuţe numite paraclise, spre a săvârşi slujbe şi rugăciuni de trebuinţă. Astfel, aceste paraclise au fost construite mai apoi în cadrul mănăstirilor, în cimitire, la diferite instituţii şcolare şi medicale, în penitenciare etc.

Aceste paraclise sunt construite potrivit nevoilor sufleteşti ale celor care le folosesc, dar numai cu binecuvântarea episcopului şi se sfinţesc la fel ca bisericile obişnuite. Paraclisele trebuie să aibă pictură religioasă, altar şi tot ceea ce este necesar pentru săvârşirea sfintelor slujbe. (Pr. Răzvan-George Topală)