Sfaturi practice în Biserică: Metania este o rugăciune a trupului

Prin actul smerit al metaniei, omul îşi recunoaşte starea de păcătoşenie în care se află. Având în vedere că Postul Mare este caracterizat de această stare de umilinţă, identificată şi în metanie, putem afirma că ea reprezintă una dintre caracteristicile importante ale Triodului, fiind indispensabilă acestui timp liturgic.

Având în vedere că metania a apărut ca un obicei curent în mediul monahal, admitem faptul că ea este strâns legată de condiţia de căinţă neîncetată, proprie monahilor. Dar ea nu este practicată doar de aceştia, nu este limitată la post şi priveghere, ci este o practică esenţială, atât în viaţa monahilor, cât şi în cea a credincioşilor evlavioşi. Aşadar, ea este un element fundamental în viaţa de rugăciune a unui creştin.

Sfântul Ioan Scărarul evidenţia faptul că aceia care nu au ajuns încă la rugăciunea adevărată a inimii, această plecare necontenită a genunchilor îi ajută foarte mult în urcuşul lor duhovnicesc. Întrucât este legată de această treaptă practică, metania exprimă participarea trupului la rugăciune, deoarece întotdeauna a fost legată de "rugăciunea lui Iisus" şi, prin urmare, sufletul şi trupul cad împreună înaintea lui Dumnezeu.

Mai întâi de toate, trebuie să menţionăm că există două moduri de executare a metaniei. Pe de o parte, "metania mică" sau închinăciunea, adică felul în care credinciosul îşi înclină profund trupul pentru a atinge pământul cu mâna dreaptă înainte de a face semnul crucii, iar pe de altă parte "metania mare", unde credinciosul îşi pleacă genunchii atingând pământul cu capul pentru a se ridica numaidecât. În fine, mică sau mare, metania este compusă întotdeauna din trei elemente: o mişcare descendentă, semnul crucii şi o mişcare ascendentă sau de ridicare.

O altă remarcă este semnificaţia extrem de bogată, atât cea teologică, cât şi cea duhovnicească. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare amintea: "De fiecare dată când ne plecăm genunchii şi ne ridicăm, arătăm cu fapta că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a ziditorului nostru ne-a rechemat la cer". Altfel spus, prin plecarea trupului evidenţiem starea căzută a omului şi "pogorârea" lui la iad, iar prin ridicarea acestuia subliniem învierea creştinului împreună cu Hristos.

În plus, trebuie să amintim că metaniile nu se fac în tot timpul anului, având în vedere că ele sunt caracteristice postului. Prin urmare, nu se fac metanii nici în Biserică şi nici acasă în timpul praznicelor Mântuitorului, ale Maicii Domnului, în perioada dintre Naştere şi Arătarea Domnului, de la Paşte până la Duminica Tuturor Sfinţilor, în zilele de prăznuire ale sfinţilor cu cruce roşie şi, fireşte, în toate duminicile.

În concluzie, metania, termen provenit din grecescul "metanoia", reliefează starea de părere de rău a omului pentru păcatele sale, de întoarcere şi de înnoire a vieţii. Este o rugăciune a trupului care, împletită cu cea a inimii, aduce omul în complexitatea lui înaintea lui Dumnezeu. Caracteristică perioadelor de post, ea nu se practică în zilele de sărbătoare, de unde reiese că în perioada Triodului metaniile atestă importanţa fundamentală a participării trupului la rugăciunea liturgică. (Marius-Adrian Călin)