Cum să ajungi „mireasa” lui Hristos

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 525-526

„(Monahia Maria Sturza), această călugăriță vrednică de pomenit fusese în tinerețe soția prințului Grigorie Mihail Sturza din satul Miclăușeni-Iași. Deși era din familie de domnitori moldoveni, din copilărie Îl iubea pe Hristos, citea Sfintele Scripturi și împodobea bisericile cu veșminte și broderii cusute cu migală de mâinile ei.

Răposând soțul ei, Raluca Sturza împărți cea mai mare parte de avere, pământ, bani, cărți și odoare, la biserici, la mănăstiri și la oameni săraci. Apoi, renunțând la toate, îmbrățișă viața monahală la Mănăstirea Agapia. Era spre sfârșitul secolului al XIX-lea. După câțiva ani de rugăciune și smerenie, sora Raluca Sturza se călugări cu numele de Maria. Și era foarte blândă, duioasă și milostivă, că pe toate maicile le ajuta, cu toate vorbea duhovnicește și pentru fiecare avea un cuvânt bun, o carte, un mic dar lucrat de mâinile ei. De aceea o iubea tot soborul și o numea buna noastră mamă.

Cunoștea și limbi străine, citea multe cărți alese, știa să brodeze și să coasă veșminte în fir de aur, scria foarte frumos și făcea ornamente și miniaturi în culori naturale de flori, ca nimeni alta. Dar, mai presus de toate, cunoștea bine Sfânta Evanghelie și se silea să o împlinească. Știa să rabde, să tacă, să se smerească și mai ales să se roage. Pentru aceea, toate se foloseau de nevoința și smerenia ei și o cinsteau ca pe o adevărată mamă duhovnicească.

După arderea Mănăstirii Agapia din anul 1903, maica Maria Sturza s-a dovedit cea dintâi și cea mai mare donatoare. Adunând ajutoare de la rudele ei și de la alte familii de credincioși, a încurajat soborul mănăstirii, a refăcut paraclisul cu hramul Nașterea Maicii Domnului și a contribuit la înnoirea chiliilor din incintă.

Așa a trăit și așa s-a jertfit pentru dragostea lui Hristos această floare aleasă din pământul Moldovei. Apoi, ajungând la adânci bătrâneți, maica Maria Sturza s-a mutat la odihna cea de sus în anul 1920, fiind plânsă de tot soborul.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)