„Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive“

Sfântul Isaac Sirul constituie un exemplu aparte în istoria patristică. Teologia bogată a scrierilor sale se întrepătrunde cu o puternică emfază asupra milei şi iubirii pe care Dumnezeu o revarsă asupra omenirii.

Nu există în momentul de faţă un alt Sfânt Părinte care să pună un accent aproape exclusiv asupra iubirii divine şi care să interpreteze tot din acest punct de vedere dreptatea divină. Însă, această descriere plină de experienţă duhovnicească a dragostei lui Dumnezeu ajunge până la limitele negative ale apocatastazei. În ce măsură mai putem vorbi de un iad veşnic în aceste condiţii?

Dreptate şi dragoste divină

Atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament întâlnim expresii cu privire la mânia sau setea de dreptate pe care Dumnezeu o are. Mulţi autori patristici au încercat să stabilească un echilibru între manifestarea dreptăţii divine şi cea a dragostei şi milei nesfârşite. Unii au sfârşit prin păstrarea unui legalism sec (Fer. Augustin, Tertullian), iar alţii au reuşit să prezinte o viziune de sinteză extrem de benefică şi actuală (Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin). Sfântul Isaac Sirul a scufundat însă dreptatea divină într-un ocean de iubire, prezentând-o drept dorinţa nesfârşită a lui Dumnezeu de a găsi o modalitate prin care fiecare om să se mântuiască. Trebuie să remarcăm de la bun început că dreptatea divină şi dreptatea umană nu sunt nici pe departe asemănătoare şi cu atât mai puţin identice chiar şi atunci când omul este pe deplin corect şi bine intenţionat. Dreptatea divină este paradoxală: în cursul vieţii un om beneficiază de un număr infinit de şanse de mântuire, iar în opinia Sfântului Isaac Sirul, chiar şi chinurile iadului devin un prilej de a ne întoarce la dreapta credinţă.

Tradiţia patristică despre apocatastază

Precizăm încă de la început că opinia Sfântului Isaac Sirul că iadul va avea un sfârşit şi că până şi demonii vor fi salvaţi nu a fost împărtăşită decât de puţini autori patristici. În momentul de faţă există trei nume majore în istoria Bisericii: Origen, Grigorie de Nyssa şi Maxim Mărturisitorul. Dintre aceştia, Origen a fost condamnat inclusiv pentru această părere la Sinodul V Ecumenic, Grigorie de Nyssa a revenit asupra acestei opinii în scrierile sale de final, iar poziţia Sfântului Maxim Mărturisitorul este destul de interpretabilă. Însă, Sfântul Isaac Sirul nu îşi bazează poziţia pe scrierile acestora, ci pe cele ale lui Teodor al Mopsuestiei şi Diodor din Tars. Diodor a fost în mod clar influenţat de scrierile origeniste, iar Teodor al Mopsuestiei a fost condamnat alături de Origen la acelaşi Sinod Ecumenic. Din păcate, ne grăbim atunci când condamnăm în bloc scrierile unei persoane considerate eretice la un Sinod Ecumenic. Exemplul lui Evagrie, care a influenţat întreaga dezvoltare a asceticii răsăritene şi a cărui operă a beneficiat de comentarii patristice importante trebuie să ne dea de gândit. În concluzie, apocatastaza a beneficiat de o anumită susţinere în cursul istoriei Bisericii, dar nimeni nu a recunoscut în ea ceva mai mult decât o influenţă platonică asupra creştinismului. Ce facem însă cu Sfântul Isaac Sirul care o bazează efectiv pe ceea ce el recunoştea drept tradiţie patristică anterioară?

Mânia şi răsplata

Argumentele Sfântului Isaac Sirul legate de existenţa apocatastazei sunt destul de diferite faţă de cele ale predecesorilor săi în istoria patristică. Origen lega apocatastaza de o restaurare necesară care obligă într-un fel Fiinţa divină să readucă starea perfectă a sufletelor de la început. Grigorie de Nyssa vedea în apocatastază un rezultat al epecatazelor, acea creştere infinită a sufletului care culminează în unirea cu Dumnezeu şi continuă în aceasta. Isaac Sirul consideră însă iadul drept o manifestare a iubirii divine, prin care voinţa oamenilor poate fi întoarsă spre Dumnezeu. În scrierile sale descoperite recent, Sfântul Isaac Sirul oferă un capitol întreg asupra problemei veşniciei iadului şi a argumentelor utilizate de teologii din perioada sa în favoarea acestei opţiuni. Isaac este critic atunci când discută principalele puncte ale sistemelor teologice din vremea respectivă. În esenţă, veşnicia iadului beneficia de două argumente solide: mânia lui Dumnezeu împotriva celor care fac răul şi răsplata dreaptă care li se cuvine pentru faptele lor. Ambele argumente sunt respinse de Sfântul Isaac Sirul. El consideră că "mânia divină" reprezintă o imagine care trebuie depăşită de creştini. Dumnezeu nu se mânie, aşa cum ne mâniem noi, deoarece în acest caz ne-ar deveni inferior. El este plin de iubire, iar această imagine a mâniei apare doar pentru că noi tindem să interpretăm într-un mod trupesc Sfânta Scriptură. Sfântul Isaac respinge şi ideea de răsplătire pe măsură a unor fapte rele săvârşite de oameni, utilizând două contraargumente. În primul rând, o asemenea răsplătire ar contrazice practic mila lui Dumnezeu. El ştia din veci că noi vom săvârşi fapte rele şi totuşi a ales să ne creeze. În aceste condiţii, ce senzaţie benefică ne poate oferi gândul că avem un Dumnezeu nemilos şi nedrept din acest punct de vedere? Al doilea argument este acela că Dumnezeu ar da dovadă de slăbiciune şi inferioritate dacă nu ar putea să ierte şi totodată ar condamna pentru eternitate oameni care au greşit prin fapte efemere. "Faptul de a ne închipui că mânia, furia, gelozia sau alte asemănătoare acestora au ceva de-a face cu Firea dumnezeiască ne umple de oroare, căci nimeni care are o minte sănătoasă şi inteligenţă nu poate ajunge la o asemenea nebunie încât să gândească aşa ceva despre Dumnezeu. Nu putem spune nici măcar că El se poartă aşa pentru a răsplăti şrăulţ, chiar dacă în afară Scripturile par să spună acest lucru. Chiar şi numai a gândi aşa ceva despre Dumnezeu şi a spune că el răsplăteşte cele rele este o urâciune. A pretinde că El se foloseşte de un lucru atât de însemnat şi grav şcum e gheenaţ drept răsplătire şa răuluiţ înseamnă a atribui o slăbiciune Firii dumnezeieşti" (Cuvinte către singuratici, vol. II, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 368-369). Ce sens mai are în acest caz iadul?

Iadul ca formă de pedagogie sufletească

Pentru Sfântul Isaac Sirul, existenţa iadului are un singur scop: acela de a ne determina să ne întoarcem la Dumnezeu. "Dreapta gândire despre Dumnezeu ar fi, aşadar, următoarea: blândul Dumnezeu, Care în tot ce face caută moduri prin care să ajute fiinţele raţionale, îndreaptă şi judecata spre folosul celor care trebuie să primească acest lucru atât de greu. Căci a gândi că în Dumnezeu există ură sau ranchiună chiar şi faţă de făpturile demonice este un lucru odios şi blasfemiator, ca şi acela de a atribui slăvitei Lui Firi oricare din slăbiciunile sau patimile noastre pretinzând că ar fi vorba de răsplătirea binelui şi a răului" (Cuvinte către singuratici, vol. II, p. 369). Din aceste cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul înţelegem care este rolul esenţial al iadului în opinia sa: cel pedagogic. Până şi iadul reprezintă o dovadă a iubirii divine, prin care Dumnezeu nu doreşte să ne lase să pierim definitiv şi să fim distruşi. Sfântul Ioan Damaschin scria de altfel că existenţa în iad este cea mai nefericită dintre toate, dar este de preferat dispariţiei în nefiinţă. Dumnezeu nu poate îngădui ca sufletul să moară odată cu trupul, iar iadul este ultima formă de existenţă, aşa cum Raiul este forma supremă a existenţei şi dezvoltării personale. De aceea, Sfântul Isaac Sirul subliniază în mod direct pedagogia divină ascunsă în existenţa iadului: "Împărăţia şi gheena sunt realităţi milostive, gândite în existenţa lor de Dumnezeu din pricina bunătăţii Lui veşnice, şi nu ca răsplătire, chiar dacă li s-a dat numele de răsplătire. (...) Iar a spune că El ne predă focului, suferinţelor, chinurilor şi la tot felul de rele înseamnă a atribui Firii lui Dumnezeu o duşmănie faţă de creaturile raţionale pe care le-a creat prin har, sau a-L face să lucreze sau să gândească din ranchiună sau cu gând de revanşă, ca şi cum S-ar răzbuna" (p. 377). Vom continua şi în materialul următor să analizăm viziunea unică a Sfântului Isaac Sirul cu privire la iad şi în ce măsură putem descoperi în ea partea ortodoxă.