Scriptura duhovnicească

Fiecare episcop sau preot trebuie să îşi construiască predicile în aşa fel încât să nu ocolească niciodată aspectele esenţiale ale drumului către mântuire. Este un apel pe care şi Sfântul Grigorie Palama îl face repetat în omiliile sale. Predicatorul trebuie să atingă sufletele ascultătorilor, ridicându-i la înţelesuri cât mai înalte ale vieţuirii creştine.

Chiar dacă există riscul ca nivelul celor care ascultă să fie unul destul de scăzut, preotul are datoria să nu se limiteze la banalităţi şi să încerce, progresiv, trezirea conştiinţelor, prin abordarea de teme realist-duhovniceşti, cu miză importantă pentru fiecare din cei ce ascultă. Folosirea textului Scripturii şi a interpretărilor patristice este modalitatea cea mai indicată prin care se poate intra în adâncurile adeseori de neînţeles ale sufletului omenesc. Revenirea constantă la Scriptură oferă premisele unui autentic progres în înţelegere. Văzând apelul constant la textul scripturistic pe care Sfântul Grigorie Palama îl face în omiliile sale, îmi aduc aminte, involuntar aproape, de cuvintele scriitorului D. Merejkovsky, citat deseori de părintele Dumitru Belu în scrierile sale (părintele Belu fiind de asemenea un neîntrecut susţinător al recursului plin de prospeţime la textul biblic în predică): "De 30 de ani port cu mine Noul Testament. De 30 de ani îl citesc zilnic şi îl voi citi mereu în ceasuri de bucurie şi în ceasuri de tristeţe, în zilele de sănătate şi în zilele de nesănătate, în momente de îndoială şi în momente de certitudine, şi mi se pare că, de câte ori îl citesc, descopăr câte ceva nou, necunoscut până acum. Atât de mult l-am folosit, că scoarţele i s-au ros, foile i s-au desprins,

s-au îngălbenit şi s-au îndoit la colţuri. Ar trebui să-l dau să mi-l lege din nou, dar nu mă pot hotărî. La drept vorbind, mi-e teamă să mă despart de această Carte mică, fie şi numai pentru câteva zile". Părintele Belu însuşi precizează: "Preotul care nu-şi scoate conţinutul cuvântărilor sale din dumnezeiescul izvor biblic, nu reuşeşte să fie decât un declamator, al cărui cuvânt, oricât de împodobit, rămâne totuşi găunos şi fără putere de înrâurire asupra inimilor credincioşilor. Un predicator care nu rămâne în viu şi permanent contact cu izvorul biblic se aseamănă artistului care, ignorând natura, viaţa şi frumuseţile ei, umblă prin muzee să-şi afle prilej de inspiraţie".

Scriptura Tradiţiei

Însă abordarea Sfintelor Scripturi se face doar în cadrul experienţei duhovniceşti, iar această experienţă îşi trage fiinţa din spiritualitatea patristică. Întreaga spiritualitate patristică a mers, precum un chirurg, către cele mai nebănuite interferenţe şi necunoscute sufleteşti, acolo unde, prin Scriptură, i se oferă omului cuvânt de tămăduire şi vindecare din patimi. Sfânta Tradiţie, cu bogăţia ei filocalică, ca actualizare a învăţăturilor Sfintei Scripturi, dă certitudinea unei cercetări duhovniceşti pline de experienţă. "Renaşterea filocalică din zilele noastre provoacă foarte insistent cercetarea teologică (deci şi Omiletica - cea care oferă orientările ştiinţifice necesare predicatorului) să ia în seamă spiritualitatea filocalică nu numai la nivelul discursului, ci mai cu seamă la nivelul demersului teologic propriu-zis. Deocamdată, spiritualitatea filocalică este numai întru câtva anexată, undeva, departe, în coada cercetării teologice" (pr. Constantin Coman).

Predicatorul trebuie să aibă în vedere acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur: "Dacă 12 apostoli, oameni, şi nu îngeri, au dospit frământătura lumii, gândeşte-te cât de slabi suntem noi, care, deşi atât de numeroşi, nu putem îndrepta pe cei rămaşi neconvertiţi, când am fi destui să transformăm mii de lumi". Preotul trebuie să fie însetat de propovăduirea născută din tradiţia cea adevărată. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Predica mă însănătoşeşte. Cum deschid gura, mi-a trecut toată oboseala; cum încep să vă învăţ, dispare toată slăbiciunea. Nici boala, nici mii de alte piedici nu mă pot despărţi de dragostea voastră... Aşa cum vouă vă e foame să mă ascultaţi, aşa mi-e mie foame să predic... Adunarea voastră este cununa mea de glorie şi fiecare din voi care mă ascultă valorează cât restul oraşului."

Cuvinte goale şi cuvinte împlinite

Îndepărtarea de exegeza tradiţională duce inevitabil la desacralizarea predicii. Negativismul antropologiei din discursurile teologic-moralizatoare, derivat de multe ori în extrema contrară, a pozitivismului accentuat, duce la o abordare pur etică a propovăduirii. Cuvântul devine forţă doar când este în contact direct cu Logosul Mântuitor. Evanghelia "este cuvântul lui Dumnezeu şi, ca atare, se deosebeşte de oricare alt cuvânt. Se deosebeşte prin aceea că e cuvânt viu, puternic, străbate până în adâncul vieţii sufleteşti." Ca fond al predicii, predicatorul nu se poate abate de la Sfânta Tradiţie. Nu se poate predica pe sine. Dar ca prelucrare şi aplicare practică a Sfintei Scripturi, exegeza patristică nu poate fi reprodusă şi imitată mecanic. Bineînţeles că predica nu trebuie să fie animată de dorinţa de originalitate cu orice preţ, dar explicarea şi aplicarea la situaţii concrete a moştenirii comune a Sfintei Tradiţii feresc de formalism şi speculaţii teologice reci şi lipsite de simţul realităţii. "Revelaţia, spune părintele Belu, s-a înfăptuit în această lume. Fixarea înţelesului ei doctrinar s-a făcut în această lume. Preotul predicator există şi el în lumea aceasta. La fel şi credincioşii. Ei sunt din lume, în lume şi sunt ei înşişi lume, parte din lume. Predica nu poate ignora această situaţie. Nu poate trece indiferentă pe lângă greutăţile, slăbiciunile, aspiraţiile, problemele, idealurile şi munca pe care ei, credincioşii, o depun în viaţa lor de fiecare zi. Înseamnă oare lucrul acesta o abatere de la Revelaţie? Nu. Revelaţia nu e în contradicţie cu actualitatea. Prin fondul ei, Descoperirea dumnezeiască se adresează şi credincioşilor de azi. Se adresează într-un mod nou, dar în acelaşi cadru şi spirit larg al învăţăturii revelate. Este datoria preotului predicator să fie mereu atent nu numai la învăţătura descoperită, dar şi la viaţa concretă a credincioşilor". Nu există reţete ale predicii care să fie aplicabile universal, însă este cert că apelul constant la Scriptură şi Tradiţie, în maniera proprie fiecărui predicator, ne va feri în mod sigur de o realitate care uneori a fost, din păcate, prezentă: "Amvoanele tac sau sunt reduse la tăcere. Iar când nu tac, bat câmpii", spunea cu supărare părintele Belu, constatând stări de fapt ale epocii sale. Cred însă că astfel de situaţii pot fi acum evitate cu succes, printr-o predică vie, angajată şi angajantă, adăpată mereu din izvorul Tradiţiei şi al Scripturii."