Apa de sub pragul Templului

În Iezechiel 47, în cadrul descrierii noului templu, profetului Iezechiel i se prezintă o apă minunată, care iese chiar de sub pragul Templului şi care curge înspre Marea Moartă. Care este semnificaţia acestei ape şi de ce curge din Templu?

În capitolele 40-48, profetul Iezechiel primeşte vedenia Templului care va fi ridicat în Ierusalim, având dimensiuni şi detalii extrem de precise. Pentru descrierea acestuia, profetul este însoţit de un înger interpret, care îi explică şi îi face demonstrativ măsurătorile pe care profetul trebuie să le noteze cu grijă. Acest templu n-a fost niciodată construit. Dimpotrivă, profetul Iezechiel a activat în exilul babilonian (593-573), fiind contemporan cu distrugerea Templului lui Solomon din 587 sau 586 î.Hr. de către babilonieni. Tocmai de aceea, descrierea noului Templu capătă o valoare programatică, mai ales că Iezechiel făcea parte din casta preoţească.

Ghihonul şi râul sfânt

În cap. 47, profetul vede un izvor care curge chiar de sub pragul Templului: "Apoi m-a dus înapoi la uşa templului şi iată de sub pragul templului curgea o apă spre răsărit; pentru că templul era cu faţa spre răsărit şi apa curgea de sub partea dreaptă a templului, pe partea de miazăzi a jertfelnicului" (v. 1).

În Ierusalim, singurul izvor este Ghihonul, în partea de sud-est, acesta fiind de altfel amenajat de către regele Iezechia prin săparea unui tunel în rocă şi drenarea apelor în bazinul (scăldătoarea) Siloam (cf. 4 Regi 20:20; 2 Paralipomena 32:2-4.30; dar şi inscripţia găsită în tunelul săpat). Ghihonul nu izvorăşte însă din muntele Templului, ci de la baza Cetăţii lui David, ceea ce ne arată că apa descrisă aici nu reprezintă un element al lumii cunoscute, ci al geografiei eshatologice, al pământului transfigurat. Deloc întâmplător ea izvorăşte chiar de sub pragul Templului, adică îşi are originea în incinta sfântă, fiind şi ea la rândul ei purtătoare de sfinţenie.

În continuare, Iezechiel spune: "M-a scos apoi pe partea cea de la miazănoapte şi m-a dus pe din afară, împrejur, la poarta care dă spre răsărit şi iată apa curgea pe partea dreaptă" (v. 2). Se referă prin aceasta chiar la poarta exterioară dinspre răsărit, care rămâne închisă, pentru că nici un om nu a intrat pe ea, ci Însuşi Dumnezeu a intrat (cf. Iezechiel 44:1-2). În exegeza patristică, poarta închisă este asociată cu pururea-fecioria Maicii Domnului, Templul fiind astfel identificat în mod tipologic cu pântecele Fecioarei, în care zămislirea Fiului s-a realizat doar prin puterea lui Dumnezeu, fără "sămânţă bărbătească".

Apa sfântă curge deci trecând pe lângă poarta pe care a intrat Dumnezeu, prin aceasta subliniindu-se şi mai mult sfinţenia pe care o dobândeşte.

În continuare, îngerul interpret măsoară adâncimea apei. După o mie de coţi (aproximativ 500 de metri), apa era adâncă până la glezne, după alţi o mie de coţi până la genunchi, iar după încă o mie de coţi era adâncă până la brâu (vv. 3-4). În fine, după alţi o mie de coţi, apa se transformă într-un râu mare: "Şi a mai măsurat încă o mie de coţi şi era un râu pe care nu-l puteam trece, căci apele crescuseră; erau ape de trecut înotând, un fluviu care nu se putea trece" (v. 5). Orice asemănare cu Ghihonul încetează tocmai pentru că apa devine un adevărat râu comparabil cu Iordanul.

Apa tămăduitoare

Îngerul îi explică în continuare profetului funcţia râului care izvorăşte de sub pragul Templului: "Această apă curge în partea de răsărit a ţării, se va coborî în şes şi va intra în mare, şi apele ei se vor face sănătoase. Toată vietatea care mişună acolo pe unde va trece râul va trăi. Peşte va fi foarte mult, pentru că va intra acolo apa aceasta şi apele din mare se vor face sănătoase; unde va intra râul acesta, toate vor trăi acolo. Lângă el vor sta pescarii de la En-Gaddi până la En-Eglaim şi îşi vor arunca mrejele. Vor fi peşti de tot soiul, ca cei din Marea cea Mare (Mediterană) şi foarte numeroşi. Mlaştinile lui şi lacurile lui, care nu se vor face sănătoase, vor rămâne pentru sare. La râu, pe amândouă laturile lui, vor creşte tot felul de arbori care dau hrană. Frunzele lor nu se vor veşteji şi fructele din ei nu se vor mai isprăvi. În fiecare lună se vor coace fructe noi, pentru că apa pentru ele vine din locul cel sfânt; fructele lor se vor întrebuinţa ca hrană, iar frunzele la leacuri" (Iezechiel 47:8-12).

În viziune, profetul este martorul unei minuni. Râul curge prin şesul Iordanului, numit Araba (tradus de Biblia sinodală prin "şes" în v. 8). Araba înseamnă şi "pustiu" (Septuaginta traduce chiar prin "Arabia"), dar curgerea apei de la Templu îi aduce fertilitate (cf. Iezechiel 47:7: "Iată pe malurile râului erau mulţi arbori pe o parte şi pe alta"). Rodnicia cuprinde chiar Marea Moartă (numită de obicei Marea Sării în ebraică, dar aici simplu "marea"), iar apele sărate se schimbă în ape dulci, sănătoase şi pline de peşti. Datorită salinităţii foarte ridicate (superioare oceanului planetar), Marea Moartă este lipsită, aşa cum îi arată şi numele, de vegetaţie şi vieţuitoare, însă prin vindecarea adusă de râul care izvorăşte de sub pragul Templului ea se umple de peşti asemenea Mării celei Mari (Marea Mediterană).

Sarea, utilizată în Antichitate pentru conservarea alimentelor (în special a cărnii), se va păstra doar în "mlaştini" şi "lacuri", pe margine, dar în rest apele vor avea peşti spre desfătarea pescarilor. En-Ghedi, oaza din deşert din vestul Mării Moarte, devine acum o localitate de pescari!

Ceea ce rămâne însă foarte interesant este faptul că fertilitatea adusă de râu întrece chiar standardele obişnuite. Pomii de margine produc fructe neîncetat ("fructele din ei nu se vor mai isprăvi"), în fiecare lună, iar frunzele lor dobândesc puteri tămăduitoare.

Concluzia îngerului subliniază minunea: "Pentru că apa vine din locul cel sfânt" (v. 12).

Un nou paradis

Regenerarea lumii prin sfinţenia divină constituie un motiv folosit şi în alte contexte de profeţi. Finalul lui Amos (datând din perioada exilică-postexilică) amintea de vremea mesianică, atunci când "cortul căzut" al lui David va fi restaurat, iar pământul se va bucura de recolte şi roade nesfârşite (cf. Amos 9:13).

Rodnicia pământului înseamnă redobândirea stării paradiziace, de dinainte de blestemarea pământului de către Dumnezeu ca urmare a păcatului omenesc, blestemare care includea pustiirea, spini şi ciulini (Facere 3:17-18), în loc de vegetaţie şi pomi fructiferi.

Râul care izvorăşte de sub Templu echivalează cu râul care uda grădina Edenului. Această identificare este urmată în Apocalipsă 22, fiind aplicată Ierusalimului ceresc pe care prezbiterul Ioan, ca şi profetul Iezechiel, îl descrie în viziune sub îndrumarea unui înger interpret. "Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor" (Apocalipsa 22:1-2).

Noul Templu al lui Iezechiel preînchipuie deci Ierusalimul ceresc de la sfârşitul veacurilor, ambele însemnând reîntoarcerea în paradisul pierdut. În Apocalipsă râul este numit în mod clar "râul şi apa vieţii", iar în loc de pomii roditori în fiecare lună de la Iezechiel se regăseşte acum doar "pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an".

Dacă pierderea paradisului de la început a adus şi închiderea accesului la pomul vieţii, acum, prin spaţiul sacru reprezentat de Templu/ Ierusalimul ceresc, omul îl redobândeşte.

Apa vieţii şi Sfântul Botez

În sens duhovnicesc, apa sfântă care izvorăşte din Templu preînchipuie Sfântul Botez, cel care regenerează lumea căzută şi aduce firii moarte prin păcat (ca şi apele Mării Moarte) viaţă şi belşug duhovnicesc. Această tipologie a fost stabilită încă de la începutul Bisericii - Epistola lui Barnaba dedică întreg cap. 11 prefigurărilor baptismale din Vechiul Testament. În 11:10-11 citează textul din Iezechiel 47:2.12, explicând: "Vrea să spună că noi, care ne coborâm în apă plini de păcate şi murdărie, ne ridicăm plini de roade în inimă, având, în Duhul, frica şi nădejdea în Iisus" (Scrierile Părinţilor apostolici, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1979, PSB 1, p. 129).