Așteptarea încredințării și bucuria Învierii

Arătările de după Înviere ale Mântuitorului Hristos desemnează o altă dimensiune a relației între ucenici și El, Fiul lui Dumnezeu Preaslăvit, o relație în care simțurile omenești nu mai sunt suficiente pentru a‑L recunoaște pe Hristos, ci credința. Arătările sunt o pregătire pentru Înălțare, dar, în același timp, o continuare a propovăduirii și dovadă a necesității credinței, a încredințării. Sunt un paradox și un test pentru ucenicii înspăimântați, o interiorizare a simțurilor unde, spre exemplu, vederea devine la un alt nivel un simț în care sunt folosiți ochii duhovnicești.

Scrierile nou‑testamentare au reținut mai multe arătări după Înviere, fiecare Evanghelie încheindu‑se cu menționarea câtorva dintre ele, o listă găsim, de asemenea, în prima scrisoare adresată comunității din Corint de către Sfântul Apostol Pavel (capitolul 15), unde Apostolul nea­murilor face și o pledoarie a relației dintre înviere, credință și propovăduire: „Dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Corinteni 15, 14). Iar în anumite cazuri atingerea palpabilă a Mântuitorului Hristos Înviat de către Sfântul Apostol Toma sau de către Maria Magdalena nu mai este permisă fără credință, sau cel puțin așa ne este sugerat de scriitorii Noului Testament, dar și de cei din epoca patristică.

Sfântul Apostol Toma e asociat de multe ori în mod nefericit cu apelativul de „necredinciosul”, un titlu ce doar parțial îi poate fi atribuit din moment ce în primele două Evanghelii, de la Matei și Marcu, găsim indicații că toți ucenicii s‑au îndoit în urma relatării Mariei Magdalena (Matei 28, 17 și Marcu 16, 11‑14 - ucenicii sunt chiar mustrați pentru necredința lor). Textele liturgice din Duminica a 2‑a după Înviere, Duminica Sfântului Apostol Toma, eviden­țiază, pe de o parte, necredința Apostolului și, pe de altă parte, atingerea de care s‑a învrednicit: „Necredința Tomei, pipăind cu dreapta cea iscoditoare rănile mâinilor și ale picioarelor, cu multă îndrăzneală, spre încredințarea a toată lumea, adeverește Învierea cea mântuitoare pentru lume a Cuvântului Dumnezeu‑Omul din temnița iadului” (Stihira a II‑a de la Vecernie). La fel, luminânda de la Utrenie amintește acest lucru: „Cel ce cu mâna ta ai cercat rănile mădularelor Mele, Toma, nu‑Mi fii Mie necredincios, Celui rănit pentru tine; ci gândește la fel cu ucenicii, și Mă propovă­duiește Dumnezeu viu”. Pentru Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului, în tratatul asupra Evangheliei Sfântului Luca, „necredința” lui Toma se referea nu la Învierea lui Hristos, ci la modul în care El a înviat: „Era necesar ca să‑l învețe (pe Toma), permițându‑i să‑L atingă astfel încât cel neîncrezător să creadă, ca ezitantul să nu se mai poată îndoi, iar ca noi să credem mai ușor ceea ce vedem”. Altfel spus, Sfântului Apostol Toma nu‑i venea a crede ochilor.

Rămâne atunci întrebarea de ce pentru Maria Magdalena, una din femeile mironosițe, a apărut această interdicție evidentă de a‑L atinge pe Mântuitorul Hristos. Ea îl căuta cu ardoare, era în pragul deznădejdii, după cum se poate vedea din prima parte a capitolului 20 al Evangheliei după Ioan. De ce acest „nu mă atinge”? Tradiția patristică vine cu câteva posibilități de interpretare. Pentru Marius Victorinus, neoplatonist convertit la creștinism, ideea centrală este că Mântuitorul Hristos prin Pătimirile Sale S‑a sfințit. El merge pe cronologia arătărilor de după Înviere, conform Evangheliei scrise de Sfântul Apostol Ioan, susținând că mai întâi S‑a arătat Mariei Magdalena, căreia i‑a interzis să‑L atingă, dar ulterior lui Toma i‑a permis, pentru că acesta era într‑o stare de deznădejde. Aceeași cronologie o găsim și în Evanghelia după Marcu, în varianta finalului lung. Căutarea Mântuitorului printre cei morți a fost într‑o anume manieră pedepsită prin această interdicție, iar Maria Magdalena, deși‑L ­căuta pe Hristos Domnul prin nerecunoașterea Lui - confuzia cu grădinarul și recunoașterea Lui doar atunci când i‑a spus pe nume - Maria, nu a primit a‑L atinge pe Hristos cel Înviat.

Această nouă optică de a judeca lucrurile a permis diverșilor Părinți ai Bisericii să afirme că Hristos este diferit după Înviere, cu referire evidentă la starea trupului Său. Teodor de Mopsuestia sau Apolinarie insistă, de exemplu, pe ideea de noutate atât din partea Mântuitorului Hristos, cât și din partea oamenilor care trebuie să se înnoiască pentru a‑L vedea și atinge. Așadar, pentru Episcopul din Laodiceea, interdicția era una temporară, căci Mariei Magdalena îi lipsea credința. Arătările de după Înviere aveau rolul evident de a întări credința Apostolilor și a celor din jurul Mântuitorului, dar se înscriu și în ceea ce tradiția patristică va gândi și scrie ulterior, cu trimitere la un exemplu practic cu care s‑au confruntat și primii creștini. Îndumnezeirea omului corespunde în mod firesc logicii interioare a „înomenirii” lui Dumnezeu, dacă ar fi să‑l cităm pe Sfântul Irineu, Episcop de Lugdunum, și continuă în acel misterios schimb dintre umanitate și dumnezeire în care, după cum spunea Teodor din Ancira, „fiecare își împropriază proprietățile celuilalt”. Mai târziu, în secolul al VII‑lea, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Capete gnostice (Filocalia 2), va insista pe o altă idee, cea în care, după judecata omenească, atotputernicia Domnului se reduce doar la cele supuse stricăciunii: „Cel ce socotește pe Domnul ziditor numai al celor ce sunt supuse nașterii și stricăciunii, Îl ia în chip greșit drept un grădinar, asemenea Mariei Magdalena. De aceea, spre folosul aceluia se ferește Domnul de atingerea lui, întrucât pentru el nu s‑a putut sui la Tatăl. Căci știa că cel ce se apropie de El cu o asemenea prejudecată coborâtă se vatămă”.

Sever de Antiohia (512‑518), în „Omiliile catedrale”, face o interesantă legătură: Maria Magdalena, alături de celelalte femei mironosițe, l‑a atins și s‑a închinat deja Mântuitorului: „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le‑a întâmpinat, zicând: Bucurați‑vă! Iar ele, apropiindu‑se, au cuprins picioarele Lui și I s‑au închinat” (Matei 28, 9). De aceea, Episcopul de Antiohia spune că Maria Magdalena „și‑a dovedit îndoială mai mult decât Toma”, considerând că „văzând atât piatra răsturnată de la mormânt și îngerul care le‑a spus să nu‑L caute pe cel Viu între cei morți, Maria Magdalena s‑a lăsat învinsă de această îndoială”. Comentând interdicția dată Mariei Magdalena, Sever de Antiohia menționează „ai obținut deja această favoare, a spus El, pe care m‑ai atins cu cealaltă Marie, când mi te‑ai închinat, când ai apucat picioarele mele. Însă tu ești pe punctul de a deveni necredincioasă și nu ai avut un gând înălțător despre mine, aflându‑te în jurul acelui mormânt, căutându‑L pe Cel care este în cele înalte, într‑un mod dumnezeiesc, de‑a dreapta Tatălui”.

Cele două exemple, Sfântul Apostol Toma și Maria Magdalena, fac trimitere, în cele din urmă, la un singur subiect: necesitatea credinței. Pentru că nu le venea a crede în realitatea și maniera Învierii, primii ucenici au avut nevoie de încredințare. Mărturia lor ne oferă și nouă, celor aflați la o mare distanță temporală de evenimentul istoric al Învierii, un motiv în plus pentru a crede.