Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!
În fiecare an, în calendarul Bisericii Ortodoxe, evenimentul care precede bucuria Învierii Domnului este el însuși identificat cu un moment de bucurie. Intrarea în Ierusalim a fost momentul istoric când a strălucit demnitatea Domnului Hristos de Împărat a toată făptura.
Sărbătoarea Floriilor sau a Intrării Domnului în Ierusalim este primul praznic cu dată schimbătoare din cuprinsul anului bisericesc, care amintește de un episod prezent în toate cele patru Evanghelii ale Noului Testament (Matei 21, 1-11; Marcu 11, 1-11; Luca 19, 28-44; Ioan 12, 12-19). Bucuria care însoțește acest praznic aduce aminte de bucuria cu care Mântuitorul Iisus Hristos a fost primit în Ierusalim, cu ramuri de finic și în cântarea: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).
În Biserica Ortodoxă Română, de la centrele eparhiale și chiar până la unele parohii, bucuria duhovnicească care însoțește praznicul Floriilor s-a transpus, în ultimii ani, prin reluarea unei frumoase tradiții organizate în cultul Bisericii Ierusalimului: procesiunea de Florii, eveniment care, prin cântările liturgice, rugăciunile și efortul pelerinilor, pe care le reunește ca într-un buchet de flori, a devenit un simbol al mărturisirii credinței în Jertfa și Învierea lui Hristos.
Prima etapă a procesiunii se desfășura în Betania, localitatea în care Mântuitorul Hristos a fost întâmpinat de Marta și de Maria, și în care, apoi, l-a înviat pe prietenul Său Lazăr, ca o prevestire a Învierii Sale mântuitoare și a învierii celei de obște. Alaiul de pelerini se aduna la Mănăstirea „Sf. Marta şi Maria”, aflată în jurisdicția Patriarhiei Apostolice a Ierusalimului, în care slujesc monahii cipriote. În biserica mănăstirii, după oficierea Sfintei Liturghii, se pornea procesiunea praznicului, având Sfânta Cruce în frunte, precedată de felinare cu lumânări aprinse şi flancată de ripide, urmate de steaguri bisericeşti. În prima parte a alaiului erau monahiile și monahii pelerini, urmați de diaconi şi preoţi, rânduiți după rang. În urma acestora, arhiereul, rememorând drumul Mântuitorului Hristos spre mormântul lui Lazăr, purta Sfânta Evanghelie, fiind înconjurat de către diaconi, care cădeau și care intonau, împreună cu pelerinii prezenți, troparul Floriilor.
Procesiunea avea ca prim popas mormântul lui Lazăr, săpat în stâncă şi străjuit la răsărit de o biserică monumentală nouă, care înglobează urmele altor biserici din secolele IV, VI şi XII. La mormântul lui Lazăr era citită Sfânta Evanghelie a Învierii lui Lazăr în toate limbile popoarelor prezente la procesiune. Citirea din Sfânta Evanghelie era urmată de o ectenie întreită pentru pliroma dreptcredincioșilor, după care arhiereul, clerul și poporul coborau prin adâncimea săpată în piatră pentru a venera mormântul învierii lui Lazăr. Această primă etapă a procesiunii se încheia în biserica ortodoxă a Sfântului Lazăr, de deasupra mormântului, deservită de părinţii de la Mănăstirea „Sfântul Sava”.
De la popasul făcut la mormântul lui Lazăr, alaiul de pelerini se îndrepta către localitatea Betfaghe, identificată, potrivit tradiției, cu sătucul de pe culmea Betaniei, din care a fost adus mânzul asinei pe care a șezut Mântuitorul Iisus Hristos. Betfaghe era punctul de plecare pentru cea de-a doua etapă a procesiunii de Florii. Pelerinii se adunau în biserica mănăstirii din această localitate. Era săvârșită slujba Vecerniei, după care clerul şi poporul, purtând stâlpări de finic și păstrând rânduiala descrisă mai înainte, porneau în procesiune, de această dată cu icoana Intrării Domnului în Ierusalim. Întregul moment procesional era împodobit ca pentru marea sărbătoare, în special cu armoniile pătrunzătoare ale fanfarelor Scuturilor Creştine, formate din tineretul creștin local, dar și de cântările psalților. Ramurile de finic, clinchetul clopoțeilor cădelnițelor şi mireasma tămâierii completau tabloul frumos al bucuriei duhovnicești a celor prezenți la această minunată procesiune.
Această a doua etapă a procesiunii cuprindea opriri la Mănăstirea „Tatăl nostru”, la Sfânta Pelaghia, la locul Înălțării Domnului, la Mănăstirea Eleon, la Mormântul Maicii Domnului din Ghetsimani și la Mănăstirea „Sfântul Ştefan”. În cele din urmă, se urca spre Ierusalim, unde alaiul celor prezenți intra în Cetate, prin Poarta Leilor. Această a doua etapă a procesiunii se încheia în Biserica „Sfinţilor Părinţi Ioachim şi Ana”, aflată imediat după această poartă, unde se rostea o ectenie întreită, se făceau apolisul şi polihroniu pentru cei prezenți.
Procesiunea de Florii prevedea și o a treia etapă, care debuta în Biserica Învierii Domnului cu slujba Sfintei Liturghii, oficiată de Patriarhul Ierusalimului, înconjurat de numeroși ierarhi și cler. Asistau un număr impresionant de monahi și mult, mult popor binecredincios. După Sfânta Liturghie, Patriarhul dădea binecuvântarea, iar soborul de slujitori ieșea pe rând din Sfântul Altar, purtând ramuri de finic. Se ieșea în ordine din Biserica Învierii și se înconjura de trei ori kuviklionul, chivotul sau Capela Sfântului Mormânt. Procesiunea se îndrepta, apoi, spre intrarea în bazilică și se perinda în cântări specifice cultului ierusalimitean, la Piatra Ungerii, la Sfânta şi mântuitoarea Golgota, la Capela lui Adam, la Stâlpul biciuirii Domnului, la Locul aflării Sfintei Cruci, la Biserica Sfintei Împărătese Elena, la capela Maicii Îndurerate, la temnița Domnului şi la locul întâlnirii de mai târziu a lui Hristos cel Înviat cu Maria Magdalena. Fiecare popas din cele amintite prilejuia opriri şi rostiri de ectenii și rugăciuni.
Procesiunea se încheia cu solirile de rugăciune din faţa Sfântului Mormânt şi cu intonarea imnului patriarhal, moment în care Patriarhul binecuvânta mulţimea de credincioși prezenți, după care intra din nou în Biserica Învierii. Clerul lăsa acolo sfintele veşminte, păstrând doar ramurile verzi de finic, care aminteau de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim. Ieşirea din fostul atrium al bazilicii era marcată, din nou, de Scuturile Creştine, care acompaniau cu alămurile şi cimpoaiele lor, prin imnuri adecvate sărbătorii, clerul şi credincioşii care se deplasau către sala mare a Patriarhiei, locul unde, de altfel, lua sfârșit procesiunea.
Cele câteva gânduri și amintiri prezentate mai sus constituie tot atâtea motive de bucurie, care ne cuprind cu melancolie în fiecare an, odată cu praznicul Intrării Domnului în Ierusalim. Iar această bucurie duhovnicească este cu atât mai prezentă și potențată, cu cât tradiția procesiunii de Florii a fost reînviată de ani buni și în țara noastră, atât în București, cât și în multe alte localități ale țării.
Cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, procesiunea ocazionată de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim a devenit prilej de înainte-sărbătorire și de pregustare a bucuriei Învierii, dar şi un eveniment misionar important, care mobilizează mereu noi şi noi suflete pentru valorile binelui şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu.
Păstrând imaginea frumoasă și înălțătoare a pelerinilor adunați spre a-L întâmpina, cu ramuri verzi de finic, pe Hristos, Cel care intră în fiecare an în Ierusalimul inimilor și sufletelor noastre pentru a ne da binecuvântare și sfințire, îndemnăm pe toți cititorii acestor rânduri să se împărtășească din bucuria Sfintei Liturghii prilejuită de praznicul Floriilor, precum și din bucuria Vecerniei și a procesiunii de Florii, alese momente de suflet, de rugăciune, de comuniune și de misiune creștină, în care toți cei prezenți Îl aclamă pe Hristos, exclamând cu dreaptă credință: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!”