Cuvântul ierarhului: Pocăinţa în Sfânta Scriptură

† PIMEN

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Păcatul înseamnă încălcarea voii şi a poruncilor lui Dumnezeu.

Cel dintâi păcat a fost cel al neascultării, săvârşit în rai de Adam şi Eva: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească. A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!»“ (Fac. 2, 15-17). „Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?». Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!». Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că, în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul». De aceea femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat, şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte. Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu Care umbla prin rai în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui de la faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului. Şi a strigat Domnul Dumnezeu pe Adam şi i-a zis: «Adame, unde eşti?». Răspuns-a acesta: «Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns». Şi i-a zis Dumnezeu: «Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci?». Zis-a Adam: «Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat». Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: «Pentru ce ai făcut aceasta?». Iar femeia a zis: «Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat»“ (Fac. 3, 1-13).

Săvârşind păcatul, omul se ascunde de Dumnezeu, deci se îndepărtează, se înstrăinează de El. Locul dragostei, respectului şi ascultării faţă de Dumnezeu este luat de cel al fricii, al temerii de El. Aceasta, pentru că omul îşi dă seama că a greşit prin neascultare faţă de porunca dată de Dumnezeu. În această stare, omul nu mai are puterea sufletească de a cere iertare şi a se apropia de Dumnezeu: Adam dă vina pe Eva, iar Eva, pe şarpe - diavolul.

Păcatul, oricare ar fi el, produce o tulburare în sufletul omului. Să ne amintim ce a zis Dumnezeu către Cain, care invidia pe fratele său, Abel: „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!“ (Fac. 4, 6-7). Cain n-a putut să biruiască păcatul invidiei şi, ca urmare, a ucis pe fratele său, Abel (Fac. 4, 8).

Tulburarea produsă de păcat înseamnă o îmbolnăvire a minţii şi a sufletului omului. Păcătosul este numit în Sfânta Evanghelie bolnav: „Şi pe când şedea El la masă, în casă, iată, mulţi vameşi şi păcătoşi au venit şi au şezut la masă împreună cu Iisus şi cu ucenicii Lui. Şi văzând fariseii au zis ucenicilor: «Pentru ce mănâncă învăţătorul vostru cu vameşii şi cu păcătoşii?». Şi auzind El a zis: «Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi. Dar mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că n-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţ㻓 (Mat. 9, 10-13).

Păcatul aduce omului o mare tulburare sufletească, o îmbolnăvire, iar lui Dumnezeu, supărare: „Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău şi S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ“ (Fac. 6, 5-6).

Mâhnirea şi durerea lui Dumnezeu pentru păcatele săvârşite de oameni nu au biruit însă dragostea Sa faţă de om, ci, îndată după căderea în păcatul neascultării, fiind încă în rai, Dumnezeu îi făgăduieşte mântuirea, însănătoşirea, vindecarea de boala neascultării, prin trimiterea în lume a Celui Care Se va naşte din femeie, „care va zdrobi capul şarpelui“ (Fac. 3, 15). Hotărârea lui Dumnezeu de a pierde prin potop pe omul făcut de El este înfăptuită, dar îl salvează pe Noe, om drept şi neprihănit între oamenii timpului său, care mergea pe calea Domnului (Fac. 6, 9). „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere“, aducându-le înfierea (Gal. 4, 4-5), ca să-L poată numi pe Dumnezeu „Părinte“ (Gal. 4, 6). Această restabilire a legăturii sufleteşti între om şi Dumnezeu a fost făcută cu preţul smereniei şi al jertfei Fiului lui Dumnezeu.

Ca fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu, adică ai împărăţiei lui Dumnezeu, suntem datori să ne întoarcem de la cele rele la cele bune, de la păcat la virtute; această întoarcere este numită în credinţa Bisericii una şi nedespărţită Pocăinţă şi înviere din moartea păcatului. Cât de importantă este Pocăinţa, adică întoarcerea omului din calea păcatului la Dumnezeu şi mărturisirea păcatului în Sfânta Taină a Spovedaniei în care luăm iertarea păcatelor, vindecarea de boala sufletului, ne-o spun cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.