Cuviosul Ioan Carpatiul despre lupta împotriva deznădejdii

Gândul amar al deznădejdii poate pătrunde în viața fiecărui om în urma unei perioade de intense încercări, de eșecuri dureroase sau chiar după pierderea unor persoane apropiate. În fața acestui nor întunecat al deznădejdii, remediile sufletești luminoase precum speranța, curajul, credința în ajutorul dumnezeiesc sunt foarte eficiente, după cum ne învață și Cuviosul Ioan Carpatiul.

Viețuitor în insula Karpathos și episcop aici, semnatar al hotărârilor finale ale Sinodului al VI-lea Ecumenic, Cuviosul Ioan Carpatiul a oferit și o scriere importantă intitulată „Capete despre mângâiere” adresată unor monahi din îndepărtatul ținut al Indiei.

Tentația întunecată a deznădejdii

Această operă care excelează prin abordarea tonică, plină de speranță și vitalitate sufletească, va fi inclusă, de altfel, și în colecția Filocalia, fiind publicată în volumul 4 al traducerii în limba română a acestei prestigioase antologii de scrieri sfinte. În ceea ce privește ispita cumplită a deznădejdii, Cuviosul Ioan compară, mai întâi, situațiile în care s-au aflat Sfântul Apostol Petru și Iuda Iscarioteanul tocmai pentru a ne oferi soluția potrivită când ne confruntăm cu o asemenea încercare grea din punct de vedere sufletesc. „Mai cumplit lucru este a deznădăjdui decât a păcătui. Iuda trădătorul, fiind mic la suflet și neîncercat în lupte și de aceea deznădăjduind, a venit la el vrăjmașul și i-a pus cureaua în jurul gâtului. Dar Petru, piatra cea tare, suferind o cădere înfricoșată, fiindcă era cercat în lupte, ­
n-a slăbit, nici n-a deznădăjduit, descurajându-se, ci ridicându-se îndată a adus lacrimi amare din inimă mâhnită și smerită, și vrăjmașul nostru, văzând acestea, a sărit ca ars la față de o văpaie mare și a fugit departe, văitându-se cumplit” (Cuviosul Ioan Carpatiul, „Capete de mângâiere”, 85, în: Filocalia, vol. IV, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 135). Ceea ce deosebește cazul Sfântului Apostol Petru de cel al lui Iuda Iscarioteanul sunt alegerile adoptate în lupta cu deznădejdea, respectiv: starea de noblețe sufletească, experiența dobândită în războiul nevăzut cu ispitele și pocăința sinceră. Noblețea sufletească este cea care ne împiedică să luăm decizii pripite, mai ales în situații grave. Experiența dobândită în luptele sufletești ne face mai încercați și puternici atunci când ne confruntăm cu lovituri interioare grele, iar pocăința sinceră ne eliberează de presiunea interioară a deznădejdii.

Curajul neîncetat de a te ridica sufletește

Atunci când deznădejdea ne încearcă sufle­tește, tentația cea mai mare este aceea de a rămâne căzuți, lipsiți de orice orizont al ridicării noastre din păcat. Însă ceea ce hrănește aici deznădejdea nu este păcatul propriu-zis, ci lașitatea de care ajungem să dăm dovadă refuzând să ne ridicăm și să mergem mai departe. În acest sens, Cuviosul Ioan spunea: „asigură-te din toată puterea să nu cazi. Căci nu se cuvine luptătorului puternic să cadă. Dar dacă ți s-ar întâmpla să cazi, ridică-te îndată și stai iarăși la lupta cea bună. Chiar dacă ți s-ar întâmpla aceasta de zeci de mii de ori, prin retragerea harului, de zeci de mii de ori să faci și aceea, adică să te ridici până la sfârșitul tău. Căci s-a scris: «De șapte ori de va cădea dreptul, adică toată viața, de șapte ori se va ridica» (Pilde 24, 16). Până ce ții arma sfintei schime cu lacrimi și cu rugăciune către Dumnezeu, te socotești între cei ce stau, chiar dacă ai căzut de multe ori. Până ce rămâi între monahi, primești ca un ostaș viteaz rănile în față și ele îți aduc mai degrabă laudă, că nici rănit fiind n-ai suferit să cedezi sau să te lepezi. Dar dacă vei ieși dintre monahi, vei fi rănit pe la spate, ca un fugar și ca un fricos, ca unul ce ai dezertat din rânduri și ești lipsit de curaj” (Cuviosul Ioan Carpatiul, „Capete de mângâiere”, 84, p. 135). Lupta sufletească este una continuă, care nu încetează până la sfârșitul vieții noastre pământești. Căderea în păcat, deși nu este vreodată inevitabilă, rămâne cu putință atât timp cât hrănim patimile noastre sufletești, în loc să ne luptăm cu ele. Însă deznădejdea nu este niciodată o opțiune, iar rămânerea în starea de cădere nu aduce nici o schimbare în bine. De câte ori trebuie să ne ridicăm atunci când cădem sufletește? De fiecare dată. Asemenea unui soldat pe câmpul de luptă, care, rănit fiind, nu își cedează locul, nici nu fuge înspăimântat, omul credincios își continuă lupta duhovnicească până la capătul existenței sale pământești.

Blasfemiile diavolului și ispita deznădăjduirii

Nu de puține ori, diavolul încearcă să găsească noi metode și mijloace de luptă, mai ales împotriva celor care îl ignoră sau îl biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc. O astfel de metodă constă în gândurile de hulă sau blasfematoare. Atunci când ne apar astfel de gânduri, să nu ne înfricoșăm, nici să deznădăjduim, mai ales că, prin voința și lucrarea noastră proprie, nu am gândi sau rosti astfel de enormități. Deosebind astfel gândurile rele și hulitoare trimise de vrăjmașul diavol, să nu ne tulburăm, ci să ne rugăm cu credință și speranță, iar acestea vor dispărea de la noi. Cuviosul Ioan Carpatiul spunea: „Nu numai aproape de sfârșitul lumii va grăi diavolul cuvinte împotriva Celui Preaînalt, cum zice Domnul, ci și acum se întâmplă uneori că trimite prin gândurile noastre huliri grele către cer și grăiește ocări împotriva Celui Prea­înalt, a făpturilor Lui și a sfintelor lui Hristos taine. Dar noi stând pe piatra cunoștinței, nu ne tulburăm de acestea, nici nu ne minunăm de îndrăzneala blestematului, ci stăruind în credință și în rugăciune fierbinte și împărtășindu-ne de ajutorul de sus, izgonim pe vrăjmaș” (Cuviosul Ioan Carpatiul, „Capete de mângâiere”, 24, pp. 119-120). Biruirea unor astfel de gânduri se face prin ignorarea lor, prin rugăciunea rostită din inimă și prin curajul sufletesc neabătut. Dumnezeu nu ne va considera vinovați de astfel de gânduri trimise de vrăjmașul și ne va încununa pentru răbdarea și credința noastră. În plus, adăugând și rugăciunea din inimă, să luăm aminte și la acest sfat deosebit de bun al Cuviosul Ioan Carpatiul: „Aducându-ți aminte de căderile tale, nu pregeta de a-ți lovi pieptul, ca prin astfel de răni să-ți scobești inima împietrită și să afli aurul vameșului, și te vei bucura foarte de bogăția ascunsă” (Cuviosul Ioan Carpatiul, „Capete de mângâiere”, 97, p. 138). Pocăința sinceră pentru relele săvârșite, dorința de îndreptare, curajul și speranța în ajutorul dumnezeiesc biruiesc întotdeauna norul întunecat al deznădejdii.