Devenim cereşti prin împlinirea virtuţilor

Gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur nu este deloc speculativă. Dar asta nu înseamnă că lecţiile de filosofie primite la şcoala lui Libanius şi Andragathius au rămas fără ecou în sufletul marelui antiohian. El a ştiut să convertească apathia stoică în asceză creştină şi a prezentat înaintea auditoriului său desăvârşirea ca pe ceva intangibil pentru păgâni, dar posibil pentru cei care cred în Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur cunoştea definiţia filosofiei pe care o dădeau autorii păgâni: „Cunoaşterea lucrurilor divine şi umane“. Această cunoaştere este un discernământ practic care ştie să aprecieze lucrurile la adevărata lor valoare şi să se conducă conform acestei cunoaşteri, căci „înţelepciunea nu stă în cuvinte, ci în fapte“. Ea nu este aşadar doar o contemplaţie platonică a lucrurilor, nici o viziune teoretică asupra lumii. Dimpotrivă, ea impune o disciplină care dirijează, conduce întreaga viaţă. De aceea, această filosofie practică este mai dificilă decât cea care nu constă decât în a vorbi; ea presupune mai mult efort.

Care sunt eforturile pretinse filosofului? Adevăratul filosof trebuie „să dispreţuiască bogăţia şi slava şi să rămână stăpân pe orice mişcare a sufletului său“. Avem aici două caracteristici ale filosofului autentic: detaşarea de bunurile acestei lumi pe de o parte, iar pe de alta, stăpânirea de sine şi a patimilor sale.

A şti să rabzi totul fără să te superi este piscul cel mai înalt al filosofiei

Filosoful este, mai întâi, cel care nu caută prisosul şi se mulţumeşte cu necesarul. El nu acordă importanţă vieţii prezente. Astfel, el nu se bucură de fericirea pe care viaţa o oferă, nici de necazurile inerente ei. Filosoful nu se ataşează de viaţa aceasta, nici nu o admiră din cale afară. Filosoful este stăpân pe mişcările sufletului său, mai ales asupra mâniei. A şti să înduri, să rabzi totul fără să te superi este piscul cel mai înalt al filosofiei.

Din alt punct de vedere, această atitudine este în acelaşi timp nu doar vârful, ci rădăcina, căci răbdarea de a suporta totul îl face pe om ferm şi calm în mijlocul adversităţilor: el se bucură de o pace profundă, mai solidă decât stânca, mai întărită decât un turn de apărare, mai tare decât diamantul.

Nu este greu să intuim în aceste trăsături idealul înţeleptului stoic. Avem aici o imagine pe care raţiunea omului a zămislit-o, dar pe care el, doar prin forţele sale, nu poate să o înfăptuiască în mod deplin.

De aceea a venit Hristos şi a pus pe un alt făgaş sufletele oamenilor, operă mult mai minunată decât vindecarea trupească: „Aşa cum El a îmbunătăţit viaţa trupurilor pe care le-a vindecat, nu doar redându-le sănătatea, ci aducându-le în starea lor desăvârşită, la fel sufletele: El nu doar că le-a scăpat din răul cel mai adânc, ci le-a ridicat pe culmile virtuţii… Cine ar putea să spună înţelepciunea învăţăturilor Sale, înălţimea poruncilor Sale cereşti, această viaţă îngerească atât de bine trasată? El a adus cu Sine o altă viaţă, a stabilit pentru noi legi, a rânduit o altă aşezare încât toţi cei care i se supun devin de îndată îngeri şi asemenea cu Dumnezeu, atât cât este cu putinţă să fie, chiar dacă ei se aflau mai răi decât toţi oamenii“.

Perfecţiunea virtuţii este pusă aici în relaţie cu două expresii care sunt în mod special scumpe Hrisostomului: a fi precum îngerii, a fi asemenea lui Dumnezeu. Se cuvine să analizăm semnificaţia precisă a fiecăreia dintre ele, căci cele două descriu fiecare un aspect special al idealului sfinţeniei.

„Nu serveşte cu nimic să fim îngeri prin natură, fără virtute“

A fi precum îngerii reprezintă într-adevăr în ochii Sfântului Ioan Gură de Aur un ideal pe care omul trebuie să-l realizeze prin virtute. El poate alege între o viaţă dusă asemenea necuvântătoarelor, care îl degradează şi una îngerească, care îl înnobilează. Astfel este omul, ca un material brut. Materia este omul, el poate deveni înger sau fiară.

Acest limbaj Sfântul Ioan îl justifică prin Scriptură, care despre anumiţi oameni spune: „El este un înger al Domnului“ (Maleahi 2, 7); alţii, din contră, aud aceste cuvinte: „Şerpi, pui de vipere“ (Matei 12, 34).

A fi înger nu se referă, evident, la o transformare a naturii umane, ceea ce este metafizic imposibil. Devenim cereşti prin desăvârşirea virtuţilor: „Nu serveşte cu nimic să fim îngeri prin natură, fără virtute; dovadă este demonul care era înger bun înainte de a fi demon. La fel, nu există nici un rău în a fi om prin natura ta, cu condiţia să fii virtuos; stau mărturie Ioan Botezătorul care era om şi Ilie prorocul care s-a urcat cu trupul la ceruri şi toţi cei care vor merge acolo“. Menţionarea acestor oameni dovedeşte că vorbim despre un ideal realizabil pe pământ. Şi, de fapt, „prin sufletul nostru, noi care suntem şi trupuri, noi am putea, dacă am vrea, din moment ce Dumnezeu ne asigură sprijinul asistenţei Sale, să concurăm cu puterile cereşti şi să trăim, pe pământ fiind, ca şi cum am petrece viaţa noastră în cer. Şi nu am mai avea nimic de invidiat la îngeri, ci dimpotrivă, am putea avea mai multe mijloace decât ei pentru a ajunge la desăvârşire. Cum e posibil? Vă voi spune.

Dacă întâlnim un om care, unit cu un trup coruptibil, trăieşte totuşi precum îngerii, cum am putea să credem că el nu va primi ajutorul mai puternic din partea lui Dumnezeu de vreme ce, supus necesităţilor trupului, el va şti să păstreze nepătată nobleţea sufletului său?“

O remarcă importantă: când este vorba despre o viaţă îngerească, Sfântul Ioan socoteşte necesară intervenţia specială a lui Dumnezeu prin harul său.

De asemenea, un ideal atât de sublim nu este propus decât în Legea cea Nouă, unde Hristos ne-a dat mijloacele de a-l realiza. „Lui Solomon nu i s-a cerut o înţelepciune atât de înaltă ca nouă. Noi sunt chemaţi la o viaţă desăvârşită, a virtuţii şi a raţiunilor cereşti. Împlinirea pe pământ a acestei vieţi îngereşti este lucrarea proprie şi desăvârşirea Legii harului. Sarcina Vechiului Testament a fost aceea de a-l crea pe om, cea a Noului Testament este de a-l transforma pe om în înger“.

Atunci când Sfântul Ioan vorbeşte despre darurile oferite de Dumnezeu omului, el le pune în legătură cu Hristos şi face ca ele să depindă de încorporarea noastră la Hristos. Lui îi place în acelaşi timp să pună în opoziţie darurile primite de creştini prin naşterea lor din nou cu cele prin care a fost înzestrat Adam la creaţie.

În timp ce îngerii se cutremurau, omul vorbea cu Dumnezeu la fel ca un prieten

Încă de la început Dumnezeu i-a dăruit părintelui omenirii bucuria stării angelice. El voia ca Adam să trăiască în Eden asemenea unui înger. Această stare îl păstra pe Adam fericit. De el nu se atinseseră tristeţea, nici oboseala, nici moartea. Mai mult decât soarele însuşi, el strălucea, gol, fără îndoială, de orice veşmânt al trupului, dar acoperit de slavă. Aici avem, remarcă Sfântul Ioan, dovada fericirii lui Adam; nu avea nevoie nici de haine, nici de vreun acoperământ pentru că trupul său era mai presus de toate aceste necesităţi.

Însă daruri mult mai importante decât acestea făceau fericirea şi slava sa. „Adam se bucura de familiaritate cu Dumnezeu şi se bucura de încrederea sa în El. Şi, în timp ce îngerii tremurau, iar Heruvimii şi Serafimii nu îndrăzneau măcar să-I fi privit faţa, el vorbea cu Dumnezeu la fel ca un prieten“. Este demn de reţinut că această stare angelică includea, în mod esenţial şi înainte de toate, prietenia cu Dumnezeu, bunăvoinţa Sa.

Această prietenie crea între Adam şi Dumnezeu o intimitate profundă. Ea nu trebuia să fie decât preludiul, naosul strălucitor care pregătea intrarea în altar, începutul unei vieţi mai bune şi mai sfinte încă, în nemurirea care continua în cer, nemurire pe care noi o primim din nou în botez.

Dumnezeu ne menise un al doilea cer şi El voia ca încă de la început să ne conducă imediat la această viaţă. Dar noi nu I-am permis, iar ignoranţa noastră a pregătit lunga aşteptare a lui Hristos.

Ce bunuri a pierdut omul? Sfântul Ioan le enumeră: „Tot ceea ce poseda omul, a pierdut; încrederea, familiaritatea cu Dumnezeu, şederea în paradis, viaţa fără griji, şi, ca dintr-un naufragiu, el a ieşit de aici gol. Asemenea piraţilor care brăzdează marea şi străpung navele, găurindu-le cu mici burghie de fier şi inundându-le, la fel a făcut şi diavolul: văzând corabia lui Adam, adică sufletul său, încărcat de daruri multe, doar prin cuvinte, ca cu nişte burghie l-a atacat, l-a străpuns, l-a golit de toată bogăţia sa şi a făcut ca vasul să se scufunde“.

Dar prin Botez noi suntem încorporaţi în Hristos. Şi atâta timp cât rămânem în Hristos, cât suntem uniţi cu El, vrăjmăşia pe care diavolul a pus-o între noi şi Dumnezeu nu mai poate învia, ci rămâne moartă. Sau mai degrabă, aceea nu mai înviază niciodată, dar noi o putem naşte a doua oară prin păcatele noastre. (Sursă: Saint-Jean Chrysostome, maître de perfection chrétienne, Louis Meyer, Beauchesne, 1973)