Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Dreapta credință, mărturisită la cel dintâi Sinod Ecumenic

Dreapta credință, mărturisită la cel dintâi Sinod Ecumenic

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Ciprian Florin Apetrei - 13 Iun, 2021

În Duminica a 7-a după Paști îi cinstim pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325. Acest lucru ne oferă prilejul să vorbim despre dreapta credință și apărarea ei la acest sinod, precum şi despre unitatea Bisericii pentru care S-a rugat Hristos.

Ortodoxia credinței este fundamentală pentru unitatea ­Bisericii. Acest prin­cipiu a fost extins în epoca ­Marelui Constantin și la nivelul unității imperiului. Dacă există unitate în Biserică, atunci și imperiul va fi unit. În baza acestui principiu, împăratul se implica în treburile interne ale Bisericii atunci când existau dispute legate de Ortodoxia credinței și convoca sinoade pe care le şi prezida. Așa s-a întâmplat pe întregul parcurs al istoriei bizantine. Primul care face acest lucru este Sfântul Împărat Constantin cel Mare. El convoacă pe cheltuiala statului primul Sinod Ecumenic de la Niceea, pentru a rezolva disputele apărute în Biserică în jurul învățăturii greșite a preotului Arie din Alexandria. Erezia promovată de el era legată de teologia trinitară și nega egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, tăgăduind în acelaşi timp și dumnezeirea Fiului. Erezia aceasta susținea subordina­țio­nismul, adică ideea că Fiul este mai mic decât Tatăl. Ea considera că Fiul este prima creatură a Tatălui, adică o ființă creată și subordonată Tatălui. Arie sus­ținea că Fiul nu este după fire și esență Dumnezeu adevărat.

Din anul 318, Arie își propagă erezia în public și atrage de partea sa pe mulți clerici din Alexandria. Ierarhul Alexandru, Episcopul Alexandriei, constatând pericolul pe care-l reprezintă această erezie, mai ales prin larga ei răspândire, convoacă un sinod local la care participă episcopi din Egipt și Orientul Mijlociu. Acest sinod se desfășoară în Alexandria undeva la anul 320 sau 321. Cei 100 de episcopi prezenți la sinod condamnă erezia lui Arie, afirmând adevărul de credință că „Fiul lui Dumnezeu este deoființă și veșnic cu Dumnezeu Tatăl”. Arie este excomunicat alături de câțiva dintre adepții săi. El pleacă în Palestina și continuă să răspândească ideile sale eterice. Pentru a răspândi mai ușor învă­țătura sa greșită, presbiterul alexandrin alcătuiește lucrarea imno­grafică numită „Thalia” sau „Banchetul”. Aceasta are un impact major în rândul creștinilor din imperiu, ceea ce duce la certuri între ortodocși și arieni în mai multe localități: „În fiecare cetate episcopii se ridicau împotriva episcopilor, mulțimile împotriva mulțimilor, luptând unii împotriva altora” (Eusebiu de Cezareea, Viața lui Constantin cel Mare). Arie revine în Alexandria profitând de situația instabilă din Imperiul Roman, unde Sfântul Constantin cel Mare se afla în conflict cu Licinius, cumnatul său care stăpânea partea orientală a imperiului. Între timp, un sinod întrunit la Cezareea Palestinei ridică excomunicarea lui Arie și a adepților săi, repunându-i în cinstea de mai înainte. Prezența lui Arie în Alexandria provoacă o mare tulburare printre creștinii de aici, stârnind multă confuzie din cauza învățăturilor greșite ale acestuia.

În anul 324, Constantin cel Mare îl învinge pe Licinius și devine singurul împărat al imperiului. Ajungând la Nicomidia, împăratul primește multe plângeri legate de tulburarea provocată în Biserică de erezia lui Arie. Neînțelegând esența dogmatică a acestei dispute teologice, el îndeamnă prin scrisori și prin Episcopul Osius de Cordoba la împăcare pe Episcopul Alexandru și pe Arie. Lucrurile nu s-au liniștit, iar Osius de Cordoba, înțelegând profunzimea problematicii teologice, dar mai ales pericolul pentru unitatea Bisericii al învă­țăturilor greșite ale lui Arie, îl îndeamnă pe împărat să convoace un sinod la care să participe episcopii din întregul imperiu.

Locul ales pentru sinod este Niceea din provincia Bitinia, Asia Mică, deoarece oferea posibilitatea deplasării atât a episcopilor din Răsărit, cât și din Apus. Împăratul s-a îngrijit de organizarea acestui sinod, asigurând deplasarea delegaților, cât şi cazarea și hrana lor pe timpul desfă­șurării lucrărilor sinodale.

Lucrările sinodului au început la 20 mai 325, în prezența împăratului Constantin cel Mare, considerat „episcop pus de Dumnezeu pentru treburile din afară ale Bisericii”. În discursul său, Sfântul Constantin cel Mare a arătat că pentru unitatea imperiului disputele din Biserică sunt mai periculoase decât războaiele și îi îndeamnă pe sinodali să facă tot ceea ce este posibil pentru realizarea unității de credință.

Principala problemă dezbătută în sinod a fost erezia lui Arie. Printre cei mai importanți apărători ai Ortodoxiei și luptători împotriva arianismului s-a remarcat Sfântul Atanasie cel ­Mare. Din opera lui aflăm cum s-au desfășurat disputele din timpul lucrărilor sinodului, legate de erezia lui Arie. Din păcate, nu s-au păstrat documentele sinodului, ci doar „Simbolul de credință al Bisericii locale din Niceea, lista episcopilor partici­panți la sinod, Canoanele sinodului și Scrisoarea sinodală a episcopilor alcătuită după încheierea sinodului” (pr. prof. Nicolae Chifăr, Istoria creștinismului). Ședințele oficiale ale sinodului s-au desfășurat în sala de recepții a Palatului imperial de la Niceea.

Pe parcursul discuțiilor la sinod au apărut trei direcții: „Cei mai mulți, în frunte cu Alexandru al Alexandriei, Osiu al Cordobei și diaconul Atanasie, au susținut credința ortodoxă că ­Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este și Dumnezeu și om, în baza revelației Sfintei Scripturi. De altă parte, Secund al Ptolemaidei, Teonas al Marmaricii și încă vreo 20 de episcopi i-au luat partea lui Arie. Iar alții, în frunte cu Eusebiu de ­Nicomidia, care țineau calea de mijloc, au prezentat în sinod o formulă de credință în care raportul dintre Tatăl și Fiul este definit prin termenul omiousios = asemănător după ființa cu Tatăl, în loc de omoousios = de aceeaşi ființă cu Tatăl, care afirma doctrina ortodoxă. Această a treia opinie nu însemna altceva decât menți­nerea ereziei ariene sub o formulă camuflată. Istoricul Eusebiu de Cezareea, subordinaţionist moderat, a prezentat și el o formulă (pr. prof. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală). Învățătura ortodoxă a triumfat până la urmă, iar celelalte două opinii teologice au fost respinse. Arianismul a fost condamnat ca erezie, iar sinodalii au alcătuit un Simbol de credință care să sintetizeze învățătura ortodoxă stabilită la sinod, numit Simbolul de credință niceean, care stă la baza Crezului pe care-l mărturisim și noi în Biserică la botez şi la fiecare Liturghie.

În afara condamnării arianismului, Sinodul de la Niceea, care va rămâne în istorie ca primul Sinod Ecumenic, a rezolvat și alte probleme cu care se confrunta Biserica atunci. A rezolvat schismele meletiană și novațiană, care afectaseră viața bisericească în provinciile din nordul Africii și chiar la Roma. A stabilit data serbării Paștilor sau mai exact modalitatea de calcul al acestei date, păstrată până în zilele noastre. Sinodalii au alcătuit 20 de canoane care au reglementat diferite probleme din comu­nitățile creștine.

În data de 25 iulie 325, când s-au împlinit 20 de ani ai domniei Marelui Constantin, acesta a oferit participanților la sinod un ospăț fastuos și daruri. Lucrările sinodului s-au încheiat în data de 25 august 325 cu discursul împăratului, care îi îndemna pe episcopi să respecte cele hotărâte la Niceea. După ­sinod, Constantin cel Mare a confirmat hotărârile și le-a dat valoare de lege civilă. De la Sfântul Atanasie cel Mare avem numărul de 318 părinți participanți la primul Sinod Ecumenic, pe care-i cinstim în această duminică în Biserica Ortodoxă. Datorită lor, noi mărturisim astăzi credința noastră „într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul tuturor celor văzute și nevăzute. Și într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl, singurul născut [adică din ființa Tatălui], lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, [cele din cer și cele de pe pământ], Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire S-a coborât și S-a întrupat, S-a făcut om, a pătimit și a înviat a treia zi, S-a înălțat la ceruri și va veni să judece viii și morții. Și întru Duhul Sfânt” (Simbolul de credință niceean, pr. prof. ­Daniel Benga, Textul Crezului şi anatematismele).