Eul trădător

A te baza pe tine. Acest mic puseu de personalitate, alcătuit pe jumătate din imaginație, pe jumătate din nesăbuință, se naște de obicei în perioada adolescenței și continuă până în ziua în care realizezi că, fără Dumnezeu, ești nimic. Pentru unii, ziua aceea apare tot în adolescență, pentru alții la vârsta matură, dar pentru cei mai mulți apare doar odată cu bolile, bătrânețea și suferința singurătății.

Tot acest timp în care ne bazăm pe noi, în care mândria și egoismul ne dictează limitele evident false ale eului nostru, devine un interval al eșuării duhovnicești. Ar fi suficient să amintim ceea ce Dumnezeu a spus la scurtă vreme de la crearea lui Adam: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18), la care putem alătura cuvântul Dreptului Iov: „Omul își naște singur suferința, precum vulturii se ridică în aer, prin puterile lor” (Iov 5, 7). De fiecare dată când omul se bazează doar pe puterile proprii, el se ridică numai spre a cădea mai amar ca niciodată. Propriul lui eu ajunge să-l trădeze, să-l facă să eșueze în încercarea de a-și clădi acel turn Babel al unor realizări interioare și exterioare a căror temelie este doar un ego nemăsurat. Însingurat și părăsit, dezamăgit de propriile sale „realizări” care nu-i aduc nici o bucurie, omul ajunge la acel sfârșit trist, gri și repetat în nenumărate cazuri în care se întreabă cu amărăciune: „cine sunt?”. Și asta se întâmplă doar dacă nu rămâne cu ochii pironiți asupra unei dileme falimentare: „ce am fost și ce am ajuns...”

Când ne dorim să ne bazăm pe propriile noastre puteri, primul „nu” îl oferim tocmai lui Dumnezeu. Este un gest de nerecunoștință profundă. De fapt, uităm că toate calitățile noastre, toate instrumentele interioare și exterioare de care ne putem sluji pentru a face binele sunt daruri primite de la El. Nici unul dintre aceste daruri nu mai funcționează la fel dacă este despărțit de puterea creatoare și iubitoare a harului dumnezeiesc. Cu alte cuvinte, orice trăsătură sufletească înaltă poate deveni o prăpastie sufletească dacă este pusă în slujba patimilor și în special în cea de slujitoare a mândriei. În schimb, orice calitate se dezvoltă foarte frumos dacă îi sunt recunoscute originea și scopul. Dumnezeu este originea calităților noastre și dobândirea Duhului Sfânt este scopul pentru care am fost înzestrați cu acestea.

Totodată, când utilizăm darurile lui Dumnezeu doar pentru a ne clădi imperiul egoismului interior, ajungem să spunem „nu” și celor din jur. Aici, fațetele sunt un pic mai nuanțate. În primul stadiu, ajungem să preferăm comuniunii firești spectrul competitivității. Nu ne mai aflăm în pace și liniște cu cei din jur, ci într-o întrecere prin care dorim să ne stabilim supremația și recunoașterea ca fiind mai buni, mai pricepuți, mai importanți. În al doilea stadiu, instaurăm bariere de comunicare sofisticate: nu oricine ne poate vorbi oricând și oricum, devenim inaccesibili, afișăm un aer de superioritate, ne dorim să arătăm celorlalți că, de acum înainte, facem parte dintr-o castă diferită, unde ei nu au acces. În al treilea stadiu trăim deja într-o bulă socială - oamenii fie ne evită, fie lucrează cu teamă atunci când încearcă să comunice cu noi și nu doresc să petreacă prea mult timp în preajma noastră. Toxicitatea bazării pe noi înșine ne separă așadar și de Dumnezeu, și de semenii noștri. În acest al treilea stadiu, nu am devenit doar egoiștii perfecți, ci și oameni care mințim și viclenim, care refuzăm să ne mai recunoaștem orice fel de defect, rămânând perfect convinși că tot ceea ce am făcut și creat este mai bun ca niciodată. Amăgirea capătă aureola unei realități invincibile.

În Roma antică, exista conceptul de homo novus. Această titulatură îi era acordată unui om cu merite excepționale, care prin roadele unei activități merituoase, deosebite, era primit în Senatul roman sau primea rangul prestigios de consul, fără a proveni dintr-o familie de înalt rang, care i-ar fi facilitat ascensiunea politică și socială fără prea mari eforturi. De exemplu, un astfel de om a fost generalul roman Gaius Marius (157-86 î.Hr.). Născut într-o familie modestă, G. Marius s-a remarcat prin disciplina sa deosebită și succesele repurtate pe câmpul de luptă. În anul 102 î.Hr. a învins o armată alcătuită din triburile germanice ale cimbrilor și teutonilor, care era foarte numeroasă în comparație cu cea pe care o conducea și a salvat Republica Romană de la un dezastru aproape inevitabil. Însă Marius avea un defect pe care anii nu l-au îmblânzit, nici nu l-au smuls din sufletul dârz al acestui general iscusit: slava deșartă. În timp, a devenit tot mai însetat de putere, tot mai înclinat spre dependența de laudele mulțimii, sfârșind prin a transforma iubita sa Romă într-un teatru al războiului civil, al execuțiilor și al terorii. Bazându-se toată viața doar pe sine, pe propriile decizii, fără a se sfătui, fără a căuta comuniunea cu cei din jur și recunoștința față de ajutorul divin, un om care promite mult se poate transforma într-o brută fără conștiință. G. Marius a murit doborât cel mai probabil de o pleurezie, dependent de alcool, cu o armată pe urmele sale alcătuită tot din cetățeni romani, aflată nu la mare ­depărtare de locul unde își îneca amarul deziluziilor în vasele de vin falernian...

„Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Aceste cuvinte ar trebui săpate cu sârguință în inima fiecărui creștin. Iar Sinodul de la Cartagina din anul 419, prin Canonul 113, ne spune: „Oricine ar spune că harul îndreptării ne-a fost dat doar ca să împlinim mai ușor prin har ceea ce putem face prin libertatea noastră de alegere, ca și cum dacă nu ne-ar fi fost dat harul, am fi putut totuși, deși nu ușor, să împlinim chiar și fără el poruncile dum­ne­ze­iești, să fie anatema” (vezi Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II. Canoanele Sinoadelor Locale, introd., note și trad. de Pr. Răzvan Perșa, Bucu­rești, Ed. Basilica, 2022, p. 215).

Nu pe eul nostru trădător și nesigur, hrănit de mândrie și slavă deșartă, trebuie să ne bazăm propria viață, ci pe harul mântuitor și luminător al Duhului Sfânt, care ne conduce la tot Adevărul și la comuniunea cu semenii noștri. Însă este cu neputință ca omul a cărui nădejde este propria sa persoană să dobândească harul dumnezeiesc, pentru că acesta este prizonierul mândriei, nu slujitorul smereniei care atrage lucrarea harului asupra sa, după cum ne învață și Sfântul Isaac Sirul: „Până ce omul nu se smerește, ajutorul lui Dumnezeu nu vine la el. Harul lui Dumnezeu stă necontenit la o oarecare distanță de acesta și se uită la el, mai cu seamă la rugăciune. Iar când începe să se miște în el un gând de smerenie, se apropie numaidecât de el cu mii de ajutoare” (Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, partea a II-a, trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 175).