Expresii ale misticii liturgice

Totdeauna m-au fascinat scrierile mistice prin limbajul lor cu totul aparte, prin pledoaria pentru desprinderea totală de dimensiunea materială a existenței, prin trimiterea la realități inaccesibile simțurilor trupești și prin evocarea unor lucruri care nu pot fi descrise, deoarece nu există cuvinte care să le circumscrie (cf. 2 Cor. 12, 4). Pe mulți care au avut ocazia să se delecteze cu textele fundamentale ale gândirii omenești i-a intrigat, într-o anumită măsură și până la un anumit punct, experiența mistică. Aceasta, întrucât mistica reprezintă punctul ultim la care poate năzui experiența omenească și pentru că oferă o vedere a lucrurilor care depășește sfera pur rațională și cauzală a realității sensibile care adesea, în loc să ne lumineze înțelegerea, parcă ne sufocă și bruma de cunoaștere pe care avem impresia că o deținem.

Din această perspectivă, expresii precum „lumea aceasta e aparentă”, „lumea este o umbră a realității”, „adevărata realitate se află dincolo de cele fenomenale”, „sufletul caută reunirea cu Dumnezeu” etc. m-au provocat într-un mod special, dar în același timp m-au și nemul­țumit, simțind ceva incomplet în aceste sentințe, a căror formă o putem întâlni cu mici diferențe de la hinduism și yoga până la new age sau de la Platon și până la filosofii neognostici de astăzi. Am sesizat treptat că există o lipsă de subtilitate în aceste formule pe care naivii le pot în­ghiți ca pe o momeală a unui duh viclean, chiar dacă duhul în cauză se înfățișează într-o aură exclusiv spirituală.

Spațiul Ortodoxiei

Am înțeles, în cele din urmă, că doar în spațiul Ortodoxei, al trăirii filocalice și cultice ortodoxe, poți afla criteriile adevăratei mistici, pentru că numai aici există cea mai înaltă și neînșelată cunoaștere a lucrurilor, întrucât este descoperită de Însuși Cuvântul întrupat. Doar cufundându-te în tainele acestei credințe poți afla că principiul fundamental al cunoașterii nu îl reprezintă raportul aparență versus realitate, material versus spiritual, ci creat versus necreat. De aici se limpezește faptul că lumea, fără să fie o iluzie, este totuși o realitate creată, iar Dumnezeu este realitatea necreată Care se descoperă atunci când voiește, persoană fiind, nu prin ființa Sa, ci prin lucrările Sale necreate, pe care omul le poate cunoaște prin participarea la ele, devenind astfel dumnezeu după har.

Imnul liturgic

În acest sens, mi-a atras atenția un tropar de la Laudele Utreniei Bobotezei, creație a lui Gherman patriarhul, în care se cântă: „Lumina cea adevărată S-a arătat și tuturor luminare se dăruiește. Botează-Se Hristos cu noi, Cel ce este mai presus decât toată curăția. Pune sfințenie în apă și aceasta curăție sufletelor se face. Pământesc lucru este ceea ce se arată, iar mai presus de ceruri ceea ce cu mintea se cunoaște. Prin baie este mântuirea, prin apă Duhul, prin afundare se face suirea noastră la Dumnezeu. Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, slavă Ție”. Troparul, împreună cu celelalte laude, descrie esența evenimentului Bobotezei: Arătarea lui Hristos, prezența Duhului, glasul Tatălui, care, până la un anumit punct, sunt lucruri vizibile inclusiv prin simțuri sau deduse din premisele expuse. De aceea, descrierea din imnul liturgic poate constitui, în același timp, baza icoanei Bobotezei cu toate elementele pe care le vedem cu toții. Așadar, întrucât elementele lor sunt corespondente, textul liturgic și icoana sunt astfel gândite încât să existe simultan. Dar pentru amândouă imaginile (liturgică și iconică) există și o realitate mai presus decât ceea ce se percepe prin simțuri. Acest „referent” de dincolo de cele văzute și gândite se descoperă în expresia centrală a troparului: „Pământesc lucru este ceea ce se arată, iar mai presus de ceruri ceea ce cu mintea se cunoaște”. Și cu întreaga atenție să ne oprim la „ceea ce cu mintea se cunoaște”.

Cheia întregii construcții imnografice e înțelegerea cuvântului to nooumenon (ceea ce cu mintea se cunoaște). Termenul central al expresiei este un verb, mai exact un participiu prezent la diateză medio-pasivă al verbului noeo (a cunoaște cu mintea). Iar de la Sf. Maxim Mărturisitorul aflăm că funcția minții nu e gândirea rațio­nală, ci este aceea de a cunoaște în chip nemijlocit realitățile de același fel cu ea. Din acest motiv, termenul to nooumenon (ceea ce cu mintea se cunoaște) constituie un principiu ermineutic atât al imnografiei, cât și al reprezentării iconografice ortodoxe, întrucât ne revelează ceea se cuvine să înțe­legem sau ceea ce ar trebui să se înțeleagă prin cele două forme de artă eclesială. Prin urmare, cititorul, respectiv privitorul icoanei este totdeauna îndemnat să nu se oprească la lectura celor văzute, fenomenale, ci să treacă spre cele ce se află dincolo de simțuri, la cele ce sunt înțelese cu mintea și chiar dincolo de acestea. Dar ce este ceea ce se află mai presus de înțelegerea minții?

Mai presus de nume

Așadar, suntem în chip limpede îndemnați să cunoaștem cu mintea cele ce sunt mai presus de cele văzute. Însă remarcăm și faptul că, cel puțin în cazul acestui tropar, nu se denumește și ceea ce se află dincolo de cele văzute, dincolo de simțuri, ci rămâne nenumit. Este alegerea imnografului acestui tropar să opteze pentru o expresie ce trimite către ceea ce nu poate fi numit, prin urmare la Ființa lui Dumnezeu, care nu poate fi cunoscută de nici o făptură, nu numai de om, fiind întru totul „de negrăit”. La fel și în icoana Bobotezei vedem chipurile Persoanelor Treimii și suntem de asemenea îndem­nați să mergem cu mintea la Ființa comună celor trei Ipostasuri. Și chiar dacă nu cu­noaștem Ființa, suntem încre­din­țați din cuvintele Fiului că ea există. Așadar, avem aici descrisă într-o manieră simbolică descoperirea Sfintei Treimi, care presupune o experiență nu doar mai pre­sus de simțuri, ci chiar mai presus de minte, unde partea văzută și sensibilă nu e deloc aparentă, ci are rolul de a da mărturie despre partea nevăzută, necunoscută și neapropiată.