Filosofia cea adevărată se probează în sfințenia vieții

Sensul alăturării întru aceeași cinstire eclesială a trei dintre marii Sfinți Ierarhi ai Bisericii creștine, care au exercitat o influență copleșitoare în secolul în care au trăit, supranumit secolul de aur al literaturii patristice, dar mai ales ulterior, prin modul în care viața Bisericii s‑a conturat de‑a lungul secolelor, proclamând virtuțile Sfinților Trei Ierarhi ca modele supreme în pastorație, în teologie și în spiritualitate, ne arată că între viața unui sfânt și cuvântul vindecător pe care îl transmite în istorie există o legătură fundamentală.

În timpul împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081‑1118), în urma unor certuri ivite între credincioșii din cetatea imperială care se întrebau care dintre cei Trei Sfinți Ierarhi este mai mare și mai vrednic de cinstire, Biserica Ortodoxă a statornicit în anul 1086 sărbătorirea comună în cult, la data de 30 ianuarie, și alăturarea în panteonul modelelor pastorale ortodoxe a Sfântului Vasile cel Mare (cca 330‑†379), Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a Sfântului Grigorie Teologul (cca 330‑†390), Episcopul Nazianzului, și a Sfântului Ioan Gură de Aur (cca 349‑†407), Arhiepiscopul Constantinopolului. Și dacă am îndrăzni și astăzi să punem întrebarea - poate la prima vedere justificată, ținând cont de importanța copleșitoare a fiecărui ierarh menționat - referitoare la care dintre Sfinții Trei Ierarhi este mai mare în cinstire, am descoperi, dincolo de diferite argumente istorice, textuale și contextuale, o consecventă unitate între cei Trei Sfinți Ierarhi, între viețile și învățătura lor, o unitate revelată deplin, pe de o parte, în scrierile minunate ale fiecăruia, păstrate și fructificate de‑a lungul secolelor în Biserică, pe de altă parte, în bogata memorie sinaxarială, care a hrănit generații întregi de mireni, teologi și episcopi, și care și astăzi ne îmbogățește înțelegerea teologiei drept cuvânt despre Dumnezeu și trăirea teologiei ca viață în unire cu Dumnezeu.

„Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta!”

Sfinții Trei Ierarhi sunt copleșitori în multe domenii de cunoaștere teologică. De altfel, fiind și ocrotitorii școlilor de teologie ortodoxă, scrierile lor reprezintă - dincolo de comparații formale și de emfază - baza oricărei inițieri contemporane în tainele teologiei, în cunoașterea lui Dumnezeu, exprimată în istorie la modul cel mai înalt în scrierile lor. Dintre aceste domenii care fascinează și impresionează cititorul modern prin profunzime, acuratețe, înțelegerea ortodoxă și viziunea integrală asupra omului și a relației sale cu Dumnezeu și cu creația, se distinge aspectul referitor la modul deosebit de delicat al Sfinților Trei Ierarhi de a scrie sau de a se raporta la filosofie și la cunoașterea umană. Așezați de literatura modernă științifică la granița între teologie și filosofie, ei se descoperă, de fapt, cititorului avizat ca niște desăvârșiți cunoscători ai temelor filosofice ale Antichității târzii, pe care însă le‑au utilizat numai în lumina adevărului dumnezeiesc despre Sfânta Treime și despre Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. În fond, înălțimea scrierilor lor este dată de adâncimea tainelor atinse prin cuvinte omenești, dincolo de diferitele contexte culturale în care acele cuvinte obișnuiau să compună construcții interogative de natură filosofică.

Sfântul Vasile cel Mare, într‑unul din îndemnurile ce rezonează cu vechiul dicton delfic: Cunoaște‑te pe tine însuți, îi îndeamnă pe creștinii secolului său, și pe noi în egală măsură, astfel: „«Ia aminte de tine însuți!»(Cf. Deut. 15, 9). Fiecare animal are, prin fire, de la Dumnezeu, Creatorul lumii, instinctul conservării ființei sale. (…) Nouă, Dumnezeu, învățătorul nostru, ne‑a dat această mare poruncă: să facem cu ajutorul rațiunii ceea ce animalele fac din instinct; ne‑a poruncit ca pe cele săvârșite de animale instinctiv, pe acelea noi să le facem cu luare‑aminte și cu o continuă supraveghere a gândurilor, ca să putem păzi cu strășnicie darurile date nouă de Dumnezeu: să fugim de păcat, după cum animalele fug de ierburile otrăvitoare, să urmărim dreptatea, după cum ele caută iarba cea hrănitoare. «Ia aminte de tine însuți», ca să poți deosebi ce‑i vătămător de ce‑i mântuitor. (…) Analizează‑te pe tine însuți în toate privințele! Să ai neadormit ochiul sufletului pentru paza ta”. Ceea ce era în uzul vechilor meditații filosofice o simplă invitație la o autodefinire devine în Biserica creștină o chemare pentru a descoperi adâncul de ființă al omului în raport cu finalitatea existenței sale. Această finalitate a vieții este, din punct de vedere creștin, biruința ființei morale în fața răului instinctiv, printr‑un bine construit rațional, fundamentat în virtute și în dreptate și, implicit, fundamentat în Dumnezeu. Cunoașterea de sine are, din această perspectivă ancorată în Sfânta Scriptură, în Cuvântul lui Dumnezeu revelat omului, și în interpretarea patristică a Sfântului Vasile cel Mare, o altă perspectivă. Deși omul este ocean infinit adânc de cunoaștere, ceea ce este important nu este cunoașterea în sine, cunoașterea omului și a sinelui ca scop, ci ancorarea întregii vieți (instinct, rațiune, alegere, simțire) în lupta sa împotriva păcatului, pentru trăirea virtuții și, implicit, pentru cunoașterea duhovnicească a realității umane. Deși cuvintele sunt asemănătoare, planurile sunt diferite. Cunoașterea filosofică (din vechime, dar și mai nouă) punea accentul pe om ca realitate singulară, ca provocare existențială înțeleasă în sine. Cunoașterea teologică patristică pune accentul pe om ca ființă morală, ca subiect supus ispitelor, dar chemat spre o biruință a părții raționale și duhovnicești în interiorul și în exteriorul său, ca o bună alternativă la starea de cădere, ca o chemare la o viață nouă, la un mod nou de viață împuternicit prin harul mântuitor al lui Dumnezeu.

Se poate înțelege și numai din acest singur fragment viziunea Sfântului Vasile cel Mare despre omul ca ființă chemată spre biruință morală. Putem explica astfel, în virtutea unor simple comparații, cauza eșecurilor gnoseologice și antropologice ale filosofiilor modernității, care deși au atribuit omului valoarea unui întreg univers cu variate determinări și limitări, au considerat că acest univers trebuia cunoscut și epuizat ca atare. Pentru creștinii de astăzi și pentru lumea actuală ce face experiența unei secularizări galopante, înțelegerea omului ca ființă chemată să păzească darurile lui Dumnezeu schimbă ideea și senzația din ce în ce mai acută de epuizare și aduce gnoseologia și antropologia creștină în realitatea cea mai apropiată omului practic, acel om sensibil la sensul său adânc, dar ancorat în miza reală a fiecărei secunde a vieții sale.

Teologia patristică ortodoxă, adevăratul acasă al omului contemporan

Sfântul Grigorie Teologul, supranumit astfel în urma receptării depline în tradiția și teologia patristică a celor Cinci Cuvântări Teologice ale sale, rostite în capela Învierii din cetatea imperială în anul 380, a dus mai departe această înțelegere a teologiei ca adevărată cunoaștere a lui Dumnezeu, în sens de experiență și trăire inepuizabilă, revelatoare a sensului omului în lume. Într‑una din frazele ce sintetizează raportul dintre cultură și teologie, dintre filosofiile Antichității și puterea Cuvântului revelat, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Să filosofăm înlăuntrul granițelor noastre, să nu ne lăsăm duși în Egipt, nici să ne lăsăm atrași spre Asirieni, nici să cântăm «cântarea Domnului în pământ străin» (Psalm 136, 4), vreunui auz străin, fie el al nostru, sau al altora, dușmănos sau prieten. (…) Dar noi să nu continuăm a nu le cunoaște (filosofii, n.n.), nici să disprețuim podoaba acestora; ci dacă nu putem desființa dușmănia, să convenim cel puțin între noi a grăi cele tainice și cele sfinte în chip sfânt”. Deși tendința actuală în științele exacte și în cele umaniste trimite către interdisciplinaritate, respectiv către dialogul și cooperarea directă dintre diferitele domenii ale cunoașterii, în actul de teologhisire suntem datori să păstrăm moștenirea teologică a Sfântului Grigorie și să recu­noaștem specificitatea teologică a raportării depline la Revelație, și prin Revelație la cunoaștere și adevăr. Dacă am încerca să actualizăm îndemnul Sfântului Grigorie și am conștientiza cât de mult gândim astăzi în afara granițelor firești ale Revelației – pretinzând că suntem deținători ai adevărului, deși nu ne comportăm ca atare -, dacă am medita mai mult la cât de mult ne‑am îndepărtat de modul patristic de raportare la cunoaștere și adevăr, fiind responsabili de o gândire a omului pentru om, fără conștiința lucrării lui Dumnezeu în viața noastră, am înțelege că teologia patristică ortodoxă reprezintă, în orice context, fie el modern sau postmodern, adevăratul acasă al omului contemporan și adevărata cheie de boltă a problemelor fără de răspuns ale gnoseologiilor vehiculate în prezent. Atitudinea Sfântului Grigorie Teologul nu este una de autosuficiență intelectuală, ca un creștin ce se crede superior unui filosof păgân, ci este o atitudine care pornește de la conștientizarea modului sublim - specific teologiei - prin care Cuvântul revelat lucrează și modelează înțelegerea - atât cât este posibil pentru om - a adevărului despre Dumnezeu și despre lucrarea Sa iubitoare.

Nu poți cunoaște adevărul decât dacă ești beneficiarul unui act de descoperire

Despre diferența dintre modul de gândire filosofic care a antrenat din punct de vedere intelectual și spiritual înțelegerea lumii, sau a relației dintre om și cosmos sau dintre om și vechile zeități păgâne, pe de o parte, și adevărul creștin, pe de altă parte, Sfântul Ioan Gură de Aur ne conduce în aceeași direcție ca și Părinții Capadocieni, deși cercetătorii nu îl integrează între capadocieni, ci în școala catehetică antiohiană. Astfel, aflăm că Revelația cuprinsă în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos este lumină dincolo de întunericul celorlalte raționamente umane: „Aruncând de la ei înșiși (filosofii) lumina, apoi, în locul aceleia, lăsându‑se pe ei înșiși pradă întunericului raționamentelor și căutând în trup pe Cel netrupesc și în chipuri pe Cel neînchipuit, au pătimit cel mai cumplit naufragiu”. Înțelegem că viața creștină este, din acest punct de vedere, singura opțiune viabilă ca răspuns la naufragiul existențial la care rațiunea ridicată la puterea absolutului ajunge inevitabil, în diferite ideologii sau filosofii nerevelate. În fond, despre adevăr nu poți fi sigur, nu poți emite concluzii proprii, decât dacă ești beneficiarul unui act de descoperire din partea transcendenței, decât dacă îl cunoști prin experiență directă, ca martor al luminii.

Lectura textelor Sfinților Trei Ierarhi, chiar și fragmentară, îl convinge pe cititorul modern că întreaga viață creștină, înțeleasă din punct de vedere practic, nu se fundamentează de fapt într‑o teorie (în sens modern), ci în descoperirea lui Dumnezeu adresată omului, cu privire la sensul vieții sale, la finalitatea acesteia și la relația corectă dintre om și Dumnezeu. Și din acest punct de vedere, toată învățătura Sfinților Trei Ierarhi – fapt în egală măsură aplicabil tuturor Sfinților Părinți ai Bisericii – despre viața nouă a omului prin lucrarea harului Sfântului Duh se probează în mod practic prin sfințenia vieții lor și prin modul în care au activat în timpul vieții lor. Când analizezi pur și simplu cât de mult au luptat Sfinții Trei Ierarhi pentru apărarea Ortodoxiei, cât de mult s‑au implicat în păstorirea celor încredințați, cât de mult au dăruit pentru ajutorarea tuturor celor aflați în nevoi, bolnavi, străini, orfani, cât de mult au contribuit pentru cultura timpului lor, cât de mult timp au dedicat pentru învățătura creștinilor și pentru explicarea Sfintei Scripturi, cât de profunzi au fost în scriitura lor inegalată, îți pui în mod firesc întrebarea: cum este posibilă o astfel de fecunditate și de perfecțiune pastorală? Un prim răspuns pe care încercăm să îl sugerăm în aceste rânduri ține de fundamentarea întregii vieți și a teologiei lor, nedespărțite de Viață, în Revelația dumnezeiască. Au învățat având „cuvânt cu putere multă” (Luca 4, 32), pentru că nu și‑au fundamentat învățătura în cuvântul lor - deși educația aleasă i‑ar fi împuternicit -, ci în Cuvântul lui Dumnezeu, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos întrupată pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, Persoană în numele căreia au slujit Bisericii și pe care au mărturisit‑o în toată viața lor.

Învățătura Sfinților Trei Ierarhi, realitatea care face diferența dintre moarte și viață

Lecția de viață și de cultură teologică - în fond o cultură a vieții, a vieții veșnice - pe care Sfinții Trei Ierarhi ne‑o transmit astăzi ne provoacă să încercăm să refundamentăm actul de cunoaștere contemporan în lumina Revelației dumnezeiești. Să nu ieșim din hotarele acestui minunat dar și să îl valorificăm, nu ca pe un tezaur istoric sau ca pe o teologie a secolelor trecute, ci ca pe o realitate care face pentru noi diferența dintre moarte și viață, dintre cunoaștere iluzorie și adevăr, dintre diferite limitări umane și binecuvântările cerești. Fără a ignora datele cunoașterii științifice, din orice domeniu, acestea fiind la rândul lor deschizătoare de drumuri tot către cunoașterea lui Dumnezeu, suntem chemați să punem în lumină teologia Sfinților Trei Ierarhi și modul lor de raportare la cunoaștere, la adevăr și la problemele cele mai diverse, din păcate cele mai multe fiind extrem de dureroase, ale omului contemporan. Astfel încât, din durerea omului din noi și de lângă noi să poată răsări, acolo unde se practică „luarea‑aminte și continua supraveghere a gândurilor”, biruința împotriva păcatului și viața în virtute.