Învierea lui Hristos și învierea de obște

Ne aflăm încă în perioada luminoasă ce stă sub semnul Învierii. Este demn de remarcat aici faptul că praznicul Învierii are cea mai lungă perioadă de odovăire, care se încheie după patruzeci de zile, mai exact, în ajunul Înălțării Domnului. Aceasta înseamnă că în toate aceste zile ni se amintește neîncetat despre evenimentul de temelie al credinței noastre, Învierea lui Hristos și, în directă legătură cu aceasta, despre învierea noastră sau, așa cum se mai spune, „cea de obște”. Această insistență asupra Învierii Domnului din perioada pascală are desigur scopul de a fixa foarte bine această învățătură în con­știin­ța creștină, care este nu doar cea mai importantă, ci și cea mai greu de înțeles și acceptat. Și da, este greu de acceptat, întrucât o asemenea propovăduire a Învierii Domnului și apoi a învierii tuturor este ceva nemaiîntâlnit; nici o altă religie, nici o altă filosofie nu au susținut vreodată ceva asemănător.

Învierea este nu doar ceva care depășește capacitatea de înțelegere a minții omenești, ci ceva cu mult mai mult: ne arată pătrunderea în lumea creată a unei puteri necreate și veșnice, singura în stare să schimbe ordinea specifică a acestei lumi. Într-un cuvânt, în această întâlnire negrăită cu acea realitate mai presus de ființă, pe care o numim Dumnezeire, constă dificultatea acceptării învierii ca fapt rațional, ca fapt firesc.

Între credință și neputință

S-ar putea spune că în tot acest cadru în care gândirea omului este oarecum silită să-și depășească limitările sale ontologice, noi ne aflăm într-o postură favorizată. Cu toate acestea, se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Sunt foarte mulți dintre creștini care, în ciuda numelui, nu acceptă învierea ca pe un fapt real, ci reduc acceptarea Creștinismului la o formă de viață morală, benefică pentru o existență armonioasă, exclusiv în această lume. Nu este cazul să mai amintesc despre anumite denominațiuni care nu primesc prin doctrină învierea! Există desigur mulți membri ai Bisericii care acceptă cu credință învierea de obște. Cu toate acestea, foarte puțini au pătruns cât de puțin și în taina acesteia. O dovadă în acest sens este evenimentul morții unei persoane apropiate, atunci când parcă toată credința noastră în înviere se prăbușește sau este pur și simplu uitată. Toată atenția celor din jur se centrează pe trupul mort și pe mormânt, într-o atmosferă de tristețe, în ciuda slujbei de înmormântare care face trimitere explicită la învierea morților, iar în Săptămâna Luminată este în mare centrată pe canoanele din slujba Învierii. E posibil însă ca atitudinea în cauză să nu arate neapărat necre­dința, ci, în principal, neputința firii omenești de a depăși prin sine realitatea morții printr-o încredințare a învierii.

Învierea cu trupul

Un aspect ceva mai delicat este, atunci când vorbim despre tema învierii, acceptarea învierii cu trupul. Și aici avem de-a face cu o incapacitate a minții omenești de a înțelege adâncimea lucrurilor, dublată de­sigur și de o necunoaștere a învăță­turii Bisericii. Prin urmare, întâlnim concepția greșită că la înviere oamenii vor fi doar suflete, întrucât trupul este stricăcios și incompatibil cu viața veșnică din Împărăția lui Dumnezeu. Nu există nimic mai fals și mai grav! Deoarece învierea fără trup este un nonsens total. Aceasta pentru că ceea ce învie este tocmai trupul, care se va reuni cu sufletul - despre care spunem că în momentul morții „se întoarce la Dumnezeu” (Eclesiastul 12, 7) - pentru a realcătui omul întreg, trup și suflet. De altfel, prototipul învierii noastre este Iisus Hristos, Care a înviat din morți cu trupul; trup pe care îi și îndeamnă pe Apostoli să-l pipăie, pentru a se încredința de realitatea faptului că nu este un duh, întrucât „duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeți pe Mine că am” (Luca 24, 36). O altă temă este desigur aici faptul că trupul Mântuitorului este unul transfigurat, înnoit, tot așa cum vor fi și trupurile tuturor oamenilor la învierea de obște.

Judecata Universală

Într-o legătură indisolubilă cu învierea se află Judecata Universală. Deoarece această judecată este cea care dă sens vieții pământești a fiecăruia dintre noi și chiar învierii personale și de obște. Pentru că ce noimă ar avea să învie cineva dacă nu va exista și o judecată care să răsplătească felul în care și-a trăit cineva viața. Aceasta este de fapt marea, uriașa necunoscută a vieții unui om. Tema judecății finale este aceea care îl predispune în general pe om acelei frici nelămurite în fața sfârșitului său. Nu moartea în sine, ci judecata îl înfricoșează pe om. Și nimeni nu poate scăpa de această frică dacă nu are credință în Învierea lui Hristos, pentru care a și dat mărturie în viața sa pământească. Iar faptul de a da mărturie pentru Învierea lui Hristos și pentru cuvântul Lui cuprinde în sine împlinirea tuturor poruncilor și dogmelor credin­ței creștine. Acesta este motivul pentru care Sfântul Ioan Evanghelistul îi vede în Apocalipsă pe cei care au dat această mărturie, aflându-se sub tronul lui Dumnezeu (cf. Apocalipsa 6, 9), bucurându-se de fericirea veșnică.