Mântuirea omului înseamnă îndumnezeirea lui

„Dumnezeu este în același timp accesibil și inaccesibil” este mesajul pe care ni-l transmite Sfântul Grigorie Palama în a doua duminică din Postul Mare. Taina iconomiei umanității se împlinește în Persoana lui Hristos, Logosul întrupat, și în comuniunea cu Sfânta Treime care Se descoperă și conduce lumea de la stricăciune și moarte spre noutatea învierii trăite în lumina necreată a Împărăției Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.

Teologia Sfântului Grigorie Palama este centrată pe tema cu­noașterii lui Dumnezeu. Controversa dintre el și Varlaam, un călugăr bizantin, origi­nar din Calabria, a început prin­tr-o dispută legată de Filioque. Ultimul, întemeindu-și ideile sale pe teologia apofatică a Sfântului Dionisie Areopagitul, afirma că omul nu poate spune nimic despre purcederea Sfântului Duh, căci Dumnezeu depășește orice circumscriere rațională. Sfântul Grigorie a descoperit în argumentarea lui Varlaam o formă de agnosticism și relativism, care în fapt pune capăt teologiei, discursului despre Dumnezeu.

Adevărata cunoaștere de Dumnezeu vine prin descoperirea Lui

Măreția și geniul celui care va deveni Arhiepiscopul Tesalonicului s-au arătat în faptul de a fi sesizat fisurile gândirii călugărului calabrez, care la prima vedere părea acceptabilă și chiar foarte evlavioasă: „Dumnezeu este prea mare pentru înțelegerea noastră. Cum ar putea omul să spună ceva despre Duhul Sfânt?”
Palama nu era de acord cu Varlaam. El afirma că omul este capabil să-L cunoască pe Dumnezeu, însă adevărata cunoaște­re de Dumnezeu nu este una pur rațională, dobândită prin puterea minții noastre, ci ne este dată de Dumnezeu Însuși prin descoperire.
Controversa isihastă care a urmat acestei divergențe de opinii dintre cei doi atingea de fapt aceeași problemă. Insistența monahilor isihaști pe posibilitatea omului de a-L „vedea” pe Dumnezeu încă din timpul acestei vieți și de a contempla lumina divină taborică l-a făcut pe Sfântul Grigorie să dezvolte teologia energiilor necreate.
Punctul central îl reprezintă aici distincția reală și nu doar intelectuală sau nominală făcută între ființa lui Dumnezeu, natura Lui, care rămâne pe veci de necunoscut creaturii, și energiile Sale. Este important de subliniat că această distincție nu trebuie să fie imaginată ca un fel de separație în Dumnezeu care are mai multe părți, una deschisă, accesibilă omului și alta permanent interzisă lui. Această neîn­țelegere stă la baza oricărei critici care i se aduce teologiei palamite. Sfântul Grigorie afirmă că această „distincție” exprimă o realitate proprie lui Dumnezeu, tainică, imposibil de exprimat, apofatică. Dar apofatismul Sfântului Grigorie Palama diferă radical de cel al lui Varlaam. Teologia Arhiepiscopului Tesalonicului nu este un „sistem” teologic, ci descrierea experienței lui Dumnezeu. Această teologie exprimă antinomia ce caracterizează această experiență, înțele­gând pe de o parte posibilitatea și realitatea îndumnezeirii omului, iar pe de altă parte trans­cendența lui Dumnezeu. Abordarea palamită refuză să dea o explicație rațională distincției dintre natură și energiile divine. „Dumnezeu este în același timp accesibil și inaccesibil.” Enunțul de mai sus, paradoxal exprimat, reprezintă pe scurt sinteza teologiei Sfântului Grigorie.
Iar îndumnezeirea omului înseamnă că acesta devine la rândul lui „necreat”, însă prin har, nu prin natură. Lucrul îl găsim conturat deja la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Cu toate acestea, Dumnezeu rămâne pentru totdeauna transcendent creaturii, după Sfântul Grigorie. Omului îi este imposibil să devină „identic” și „consubstanțial” Dumnezeirii. Dacă s-ar întâmpla acest fapt, atunci Dumnezeu nu ar mai fi Treime, ci o multitudine de Ipostasuri.

Adam, neatent la viața sa în Rai

Corupția care caracterizează încă de la început natura ființe­lor create constituie cadrul principal al analizei antropologice a Sfântului Grigorie Palama. Libertatea existenței create se manifestă într-o manieră tragică și antinomică.
Primul om, găsindu-se la gra­nița inteligibilului cu sensibilul, îngloba în natura sa totalitatea creației ca un alt microcosmos. El trebuia să îndrepte în mod progresiv această creație și să o întărească în mod liber în viața de har a lui Dumnezeu.
Încercând prin el însuși să devină Dumnezeu, Adam nu a a­juns decât iubitor de orgoliu și de stăpânire. Așadar, prin propria voință s-a arătat neatent față de viața sa, ceea ce a dus la abandonul și separarea de Dumnezeu. Eșecul lui Adam a făcut ca el să fie lipsit de viața liberă și adevărată pentru care a fost zidit și supus, împreună cu toată creația sensibilă, ultimei ame­nințări teribile, moartea.
Prinși în cercul stricăciunii, urmașii lui Adam nu au ajuns să se debaraseze de această înlănțuire a morții. Problema corupției nu privește pur și simplu comportamentul moral și neascultarea pe care primii oameni le-au regretat amar. Moartea zădărnicește de acum nu doar voința, ci paralizează întreaga natură creată și se transmite ereditar ca o boală incurabilă.
Astfel, perspectiva iconomiei adamice, adică transformarea progresivă și unirea cu Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu pentru ca în viitor el să se îndrepte spre arhetipul său, s-a întrerupt pentru un timp. Tunicile de piele pe care Dumnezeu le oferă din iubire protopărinților sunt simbolul timpului de pocăință pe care umanitatea, clientă acum neantului, inexistenței, să poată liber, prin ea însăși, să oprească căderea voită din viață și să se ridice la slava cea dintâi.

Noul Adam, șansa renașterii umanității

„Trebuia, era necesar, spune Sfântul Grigorie Palama, ca să se nască un om care să nu fi gustat din păcat. Or, acest lucru era imposibil. Odată ce Adam a căzut, abătându-se de la bine spre rău, nimeni dintre oameni nu a rămas neatins de el, nici nu a mai trăit la fel ca mai înainte de cădere.
Firea căzută a omului avea nevoie de un ajutor și o mântuire care să vină din afara umanității, dar pe care ea să fie capabilă să și le facă ale sale. Dumnezeu, care este necreat, este singurul care este deasupra morții și a stricăciunii. El singur putea să intervină din iubire pentru oameni spre a scoate creatura din impas. Intervenția divină care s-a realizat în deplină libertate nu trebuia în nici un fel să aducă atingere, să limiteze sau chiar să dizolve prin prezența Sa libertatea și integritatea omului. Sfântul Grigorie Palama spune că intervenția lui Dumnezeu în tragedia umană și întoarcerea ­neamului omenesc la libertate și la viață s-au săvârșit „întru dreptate, fără de care nimic nu se face la Dumnezeu”. Opus înșelătoriei diavolului care l-a mințit pe om spunându-i că Dumnezeu vrea să-l subjuge, Acesta nu își arată atotputernicia Sa fără dreptatea divină care respectă și nu încalcă libertatea creaturii: „Căci astfel este ordinea cea mai bună, ca dreptatea să preceadă puterii, aceasta este lucrarea măreției cu adevărat bune și divine, nu a tiraniei, puterea trebuie să urmeze dreptății”.
Dumnezeu nu este nici un monarh suprem supus inevitabil unei noțiuni abstracte de dreptate care îl depășește, nici un dictator care impune propria voință prin lege. După dreptatea dumnezeiască, Ziditorul, din iubire și în deplină libertate, a dat omului dreptul de a răspunde liber planului său atât în ceea ce privește creația originară, cât și salvarea prin Hristos.
Punerea în practică a acestei dreptăți iubitoare spre mântuirea și răscumpărarea oamenilor trebuia să îndeplinească niște exigențe.
Înainte de orice, depășirea morții trebuia să vină din partea omului, de vreme ce el însuși era vizat și expus direct. Moartea îi atinsese pe toți oamenii, iar înfrângerea stricăciunii nu avea în vedere doar natura umană fragmentar, ci era necesar ca ea să fie de o asemenea amploare încât să reunească întreaga umanitate căreia să-i transmită nemurirea. Nu era așadar nevoie de un ipostas particular care să aibă în vedere doar un grup restrâns din umanitate, ci de un Nou Adam, al cărui ipostas să încorporeze, să adune întru sine toate ipostasurile umane de la facerea lumii până la sfârșitul ei.
Trebuia ca Noul Adam să nu fie doar om, ci Dumnezeu, Viață și Adevăr, Dreptate și Milă, Filantropie și orice altă virtute ca să poată săvârși renașterea și învierea vechiului Adam întru îndurare și înțelepciune.